De ce lipsește Vini Jr din top 10 al UEFA. Nedreptatea mică e făcută posibilă pe fondul altor lipsuri mai mari

Zilele trecute, UEFA a publicat o listă cu top 10 jucători pentru sezonul 2022-2023. Șocantă de pe această listă mi se pare absența lui Vinicius Jr, care a avut un sezon impecabil în tricoul lui Real Madrid.

Din topul jucătorilor votați de juriul UEFA (în total, numai 11 au primit voturi) lipsește fix Vinicius Jr, însă acolo se regăsesc Brozovic sau Declan Rice. Cum au fost aleși “cei mai buni”?

O listă inițială de jucători  a fost selectată de grupul de studiu tehnic al UEFA pe baza performanțelor din sezonul 2022/23, atât la nivel de club, cât și la nivel de echipă națională. Nominalizații au fost apoi votați de un juriu format din antrenorii cluburilor care au jucat în fazele grupelor din UEFA Champions League, UEFA Europa League și UEFA Europa Conference League 2022/23, împreună cu antrenorii echipelor naționale masculine ale asociațiilor membre ale UEFA. Din juriu a făcut parte și un grup de jurnaliști selectați de European Sports Media.

Antrenorii și jurnaliștii au fost rugați să selecteze cei mai buni trei jucători de pe lista scurtă, alocându-le cinci puncte, trei puncte și, respectiv, un punct. Rezultatul final s-a bazat pe numărul total de voturi exprimate de antrenori și jurnaliști. Antrenorilor nu li s-a permis să voteze pentru jucătorii din propria echipă.

Așa s-a născut un top 10 în care Kylian Mbappe e singurul jucător de culoare și ajunge doar pe locul 6, cu 82 de puncte, dar și una din care, în cel mai bun sezon al său de până acum, Vini lipsește. După ce mi-am revenit din surpriză, am găsit explicația în faptul că metoda de selecție transformă premiul într-un concurs de popularitate. 

Pe de-o parte, aici pierde Vinicius, consecință a unor eforturi sistematice de a fi reprezentat, în special de o parte din mass-media și adversari, drept “provocator”. Vocal pe mai multe teme legate de rasismul sistemic și discriminarea din fotbalul spaniol, Vini Jr a devenit de mult timp incomod. 

Nici nu a rămas tăcut, nici nu s-a conformat discursului normativ al unui antirasism corporatist, universal acceptat. A fost, neapologetic, cine este. Și asta a enervat multă lume. 

Pe de altă parte, această absență a lui, deși mai șocantă poate decât alte scăpări din topul UEFA, urmează de fapt linia clasică acestor premii, încă de la înființarea lor în 2011. 

M-am uitat, statistic, la ce s-a întâmplat până acum și 2023 e mai degrabă o regulă, nu o excepție. Din 13 ediții, 8 au avut un top 5 format exclusiv din fotbaliști albi, deși în aceeași perioadă au jucat fantastic Mbappe, Neymar, Kante sau mai recent Vinicius - și lista poate continua. O singură dată premiul a fost câștigat de un jucător non-alb: Virgil Van Dijk, în a noua ediție a decernării trofeului.  

De altfel, fusese nevoie de 5 ediții ca un jucător de culoare să ajungă în acest top: Neymar în 2015. 

Așa arată contextul mai larg în care cineva ca Vini Jr nu a primit nici măcar un vot în 2023. NICI UN VOT. După un sezon în care la un anumit moment, a tras aproape de unul singur Real Madrid în semifinala Champions League (în bătălia din sferturi cu Liverpool).  

Un sezon în care a fost, de la mare distanță, cel mai bun jucător din La Liga: a jucat 55 meciuri pentru Real Madrid, a dat 23 goluri și 21 pase de gol. Și mai impresionant: a făcut toate astea în ciuda ostilității remarcabile pe care a întâlnit-o pe mai multe stadioane unde a fost supus unor abuzuri rasiste. 

Problemele din spatele unei liste incomplete

Astfel de nedreptăți, cum este omiterea lui Vini în 2023,  sunt în primul rând posibile pentru că în spatele lor sunt altele mult mai mari și care au consecințe reale, dincolo de un trofeu simbolic (care va ajunge previzibil știm deja unde). Votanții UEFA sunt selectați dintre antrenori și jurnaliști sportivi, două categorii în care majoritatea albă domină covârșitor, cu un procent mult mai mare decât realitatea din teren. 

Concret, anul trecut, în cele 5 mari ligi de fotbal din Europa, lucrau doar 2 manageri de culoare. 2 pentru 98 cluburi. Asta în condițiile în care în Premier League, 33% sunt jucători de culoare. 

Nici la reprezentare în rândul jurnaliștilor, nu stăm mult mai bine. De pildă, în Marea Britanie, doar 0,2% din jurnaliști sunt negri, comparativ cu 3% din toată populația. Aceeași tendință se păstrează în toată Europa, poate și mai mult pe continent. Am citit numeroase studii care demonstrează cum, de pildă, fotbalul televizat, dar și presa scrisă reproduc în diferite țări o varietate de stereotipuri rasiale/etnice. 

Un exemplu foarte proaspăt pot să dau însă din România, din turul FCSB contra Nordsjaelland. Comentatorii sportivi au spus de mai multe ori în timpul meciului despre cum jucătorii FCSB trebuie să compenseze prin inteligență fizicul impunător al jucătorilor africani din primul 11 danez. Numai că, pentru a le testa teoria, am făcut calculul. Și, strict pe unsprezecele din teren, FCSB avea cu 46 de centimetri în plus la înălțime față de adversarul său. 

Acest discurs, în care jucătorii de culoare sunt văzuți strict sau predominant prin elementele lor de fizicalitate, nu descriși prin tehnică și inteligență, pe când la jucătorii albi se accentuează inteligența sau etica muncii, este documentat în numeroase cercetări și nu face decât să perpetueze imagini stereotipice și, mai departe, inegalitățile rasiale și etnice în societate. Comentatorii români nu sunt nici ei o excepție. În 2018, Raheem Sterling denunța dubla măsură cu care media britanică relatează același fapt - faptul că un tânăr fotbalist îi cumpărase o casă mamei sale - în două cazuri diferite: un jucător alb și unul negru. 

Iar, în Spania, cu cât Vinicius a devenit mai bun în La Liga, cu atât s-au înmulțit atacurile la adresa sa, cu un substrat rasist, presa ducând deseori mai departe acest discurs ostil chiar și atunci când proporțiile abuzului erau macabre. Când Vini a fost supus unei serii de abuzuri rasiste în deplasare pe stadioane din La Liga, când o efigie a lui a fost suspendată de un pod în Madrid, o bună parte din discuția din Spania, dar și din afara țării, a fost redirecționată spre măsura în care comportamentul lui provoacă aceste gesturi. De parcă exista ceva ce poate face un jucător pentru a-i provoca pe alții să-i strige “maimuță”, de exemplu. 

„Dacă face ceva pe teren care ar putea provoca rasismul? Nu există nimic în lume care să justifice asta! Imaginează-ți dacă aș fi răspuns da, ar fi complet nebunesc”, spunea Klopp când i s-a adresat această întrebare în Marea Britanie înainte de confruntarea dintre Liverpool și Real Madrid. Klopp are dreptate, fără îndoială. Problema mare e că încă e “normal” să se poarte astfel discuția, să se analizeze comportamentul victimei, în loc să fie investigate cauzele și contextul fenomenului și în loc să înțelegem cu toții că problema rasismului e a societății, nu a persoanelor de culoare. 

Când nu ai reprezentare și diversitate la nivelul presei și nicidecum al managerilor din fotbal, atunci este de așteptat să nu ai diversitate nici când îi rogi pe aceștia să-ți facă un clasament. 

Sunt sigură că oamenii nu au ales intenționat rasist. Dar cred sincer că joacă, în astfel de cazuri, un rol măricel și reflexul involuntar. 

Ca specie, oamenii se nasc cu un buton spre tribalism, după cum scria Rutger Bregman în “Homo Sapiens. O istorie plină de speranță”. Mai exact, predispoziția cu care ne naștem (după cum arată studiile pe bebeluși) e să înclinăm spre cei care ne seamănă: ca aparență sau gusturi. Departe de a acuza pe X sau Y că l-a ales pe Declan Rice, nu pe Vini Jr, fiindcă e ceva mai palid și poate seamănă mai bine cu X sau Y, cred că trebuie discutat mecanismul din spate. 

Cum ajunge un fotbal care e astăzi atât de divers în teren să fie mai mereu analizat, discutat, disputat și premiat de majorități albe? Și ce efecte are asta dincolo de ceea ce rămâne doar un trofeu simbolic?