„Lăsați-ne să ne pregătim de Liga Campionilor!”

Azi, 16 ani de la Dinamo - Lazio. 

Îmi amintesc scenografia fabuloasă „Aici e Dinamo”. Urletul dezlănțuit „Augh! Augh! Augh!”. Reușita lui Bratu, o săgeată vie. Stendardo făcând efectiv ruptură alergând după el și nereușind să-l prindă. Explozia stadionului.

Cine a fost atunci la meci nu are cum să uite nivelul decibelilor și bucuria fantastică din jur. Unul din acele momente în care ceea ce se întâmplă nu pare real.

Apoi, golurile lui Pandev și Rocchi. Tăcerea. Lacrimile dinamoviștilor. Lumea care trebuia să se îndrepte spre casă dar rămăsese împietrită pe vechiul Stadion Național, a cărui iarbă văzuse multe, dar parcă niciodată atâtea într-o singură seară.

Au fost 3 reprize din 4 în care Dinamo a fost mai aproape ca niciodată de grupele Ligii, dar nu le-a putut atinge. N-a fost să fie. „Lăsați-ne să ne pregătim de Liga Campionilor!” a rămas doar un motiv de ironie.

În acea seară de august s-a pierdut ceva de neprețuit pentru Dinamo, deși e un „ceva” care niciodată nu i-a aparținut. O fantasmă a ceea ce putea fi. Un gol în stomac. În final, un calvar.

Pe 28 august 2007 s-a prăvălit în abis, cu un zgomot infernal, o bucată din istoria acestui club, pentru că nimic din ce a venit după nu a mai fost la același nivel.

Prăpastia creată e uriașă.

După 16 ani de la infernul din preliminariile UCL, Dinamo nu poate fi mai departe de grupele Ligii Campionilor decât a fost în acest an. Dar în purgatoriul unei alte Ligi, a doua, s-a curățat de dramele trecutului și a regăsit ceva. Speranța. E inestimabilă.