Antrenoratul e singura meserie în care angajatorul te cheamă și are ca singură preocupare să scape de tine cât mai ieftin. Pentru că patronii nu au criterii, ei sunt într-o testare continuă a tehnicienilor pe care-i aleg la întâmplare.
Cazul recent Mititelu-Șumudică are o semnificație principală, dincolo de acuzațiile și de jignirile pe care și le-au aruncat părțile după ce s-au curtat reciproc.
Detaliile din tratativele pe care și proprietarul clubului, și antrenorul le-au publicat ilustrează o metodă de lucru pe care o folosesc toate cluburile românești. Pe scurt, un președinte ori un patron îl sună pe tehnicianul X: „Ai fi interesat să vii aici?”
Ei ajung să se întâlnească pentru negocierea concretă a contractului. În întâlnire, preocuparea principală a angajatorului e „cum fac să scap de ăsta și să mă coste cât mai puțin?”.
L-a dorit pe X atunci când l-a contactat prima oară și mai vrea și acum să-l angajeze, doar că habar nu are despre competența lui, despre metodele de lucru.
E o angajare făcută la ghici, poate c-o să iasă bine. Iar dacă nu va ieși bine, măcar să coste cât mai puțin demiterea, deloc dacă s-ar putea, și să vină la rând Y. Și tot așa, o triere continuă la locul de muncă.
Tehnicienii sunt vânturați prin cluburi ca-n niște rulete pe care patronii le învârt cu visul că vor câștiga, dar cu bănuiala că e cu mult mai posibil să piardă.
Cu nicio altă meserie nu se mai întâmplă așa. Când apelezi un avocat ai încredere în el fiindcă l-ai mai folosit într-un alt proces ori ți l-a recomandat o rudă, un prieten, un coleg. La fel merge treaba cu un zidar, cu un electrician, cu un contabil.
Dacă suni un zugrav, când îți intră prima oară în casă nu te gândești „cum naiba fac să-l dau afară p-ăsta?”. L-ai adus convins fiind că se va pricepe să zugrăvească mai bine decât ai face-o tu.
Antrenorii nu sunt tratați astfel pentru că angajatorii lor habar nu au despre ei, de aceea subiectul principal în toate negocierile tehnician-club îl constituie clauza de reziliere a contractului.
Cel mai important e să stabilească cum vor rupe un act pe care nici măcar n-au apucat să-l semneze!
Nici măcar în public nu se întâmplă ca vreun patron să explice ce fel de antrenor ar vrea:
- „L-am adus pe Y deoarece el are o experiență în a lucra cu fotbaliști tineri”
- „L-am ales pe Z impresionat fiind de stilul tehnic, curat al echipelor pe care le-a mai condus”
- „Mizez pe X pentru că el e un motivator excelent, toate formațiile lui luptau incredibil de mult și de curajos!”
Nu găsim așa ceva în declarații și în tratative. Subiectul, întotdeauna, îl constituie clauza de reziliere.
„Nu pot să-ți plătesc trei sute de mii de euro! E prea mult!”, i-a spus Mititelu junior lui Șumudică. „Păi, de ce să-mi plătești? Că nici eu nu vreau să-mi plătești. Nu mă da afară!”, i-a răspuns Șumi.
Cum să nu-l dea afară? E ceva de neimaginat! Un antrenor, în România, trebuie să aibă o calitate pentru a-și putea găsi un job: să accepte să fie demis ieftin.
{{text}}