Înființarea unei competiții UEFA pentru țări precum San Marino, Islanda, Finlanda, Armenia, Malta sau Feroe n-ar fi o garanție că am putea să câștigăm.
Scriitorul american William Sydney Porter este cel care a folosit pentru prima dată termenul de țară bananieră, după o fugă în Honduras. Întors în Statele Unite, la începutul secolului XX, după o perioadă de detenție, pentru fraudă, devine unul dintre cei mai buni scriitori, iar în The Four Million descrie sărăcia Americii și face referire la statele subdezvoltate, gen Honduras, Guatemala sau Nicaragua, denumindu-le țări bananiere, condus de un lider înscăunat pe viață, dictator, care se auto-intitulează “alesul poporului”.
Dar ce caută bananele aici? E un termen economic, un sistem care funcționează ca o întreprindere comercială privată monopolistă. Veți spune: da, așa e și fotbalul nostru. Normal!
Dați-le banane să alerge!
În vremea junioratului, în special după 90, mai veneau 3-4 echipe din Europa să joace în pregătire. La cantină, hotel sau restaurant, în cantonamente, masa se lua în aceeași sală, iar echipele străine aveau meniu bogat, din care nu lipseau bananele.
Apoi, vreme de vreo 5-6 ani, tot auzeai antrenorii români: „Noi nu facem față, fizic, că nu le-am dat banane copiilor! Uitați-vă, sunt morți și rahitici ai noștri! Ce să faci cu ei?”.
An de an, la fiecare eșec, fotbalul românesc a avut scuze pentru orice: lipsa bananelor, prea mulți cartofi prăjiți, terenuri precare, condiții de antrenament primitive. Trecuseră 20 de ani de la Revoluție, au început să scoată ochii, să se acuze de blaturi, apoi venea Mitică Dragomir și ne spunea: „Fugiți, domnilor de aici, ce blaturi? Avem cel mai curat fotbal!”.
Am devenit din ce în ce mai slabi, Dragomir și Sandu au plecat, ultimul a avut bun simț și n-a mai spus nimic, în vreme ce “securistul” din fotbal a lătrat și nimeni nu l-a luat în seamă.
Au trecut 33 de ani și au apărut și bananele în Federația Română de Fotbal, condusă de „el lider maximo”, tot pe sistemul înscăunat pe viață. Dar măcar a adus banane, a pus banana imensă pe masă, a zâmbit, că se săturaseră și fotbaliștii de câți polonezi cu muștar serviseră pe la Mogoșoaia. Fotbalul? Ca-ntr-o republică bananieră! Fotbalul? Precum societatea! Fotbalul? Unde-i fotbalul? N-avem, dar avem banane!
Minciuna numită „Superliga”
Și că fix asta ne mai lipsea, campionatul României a ajuns Superliga. Abia o desființase UEFA, cu scandal, cu amenințări, cu puncte și excluderi din competițiile lor. Noi, mai șmecheri, hârș-hârș-hârș, le-am luat numele.
Avem un fotbal fix ca-n țările bananiere, fiecare joacă ce vrea, pseudo-fotbaliștii sunt plătiți cu niște sume de CEO de multinaționale, chiar dacă joacă la FC Argeș, CS Mioveni, Chiajna, Gloria Buzău sau Poli Iași.
Sunt niște salarii exagerate, dar nimeni nu ia măsuri, mai vin și străini peste străini, care au valoare de ligile 5 și 6 sau 7 spre 8 chiar în fotbalul civilizat, iar televiziunile contribuie și ele la minciuna asta. Cum? Aruncând zeci de milioane de euro anual pe un produs ținut artificial, care nu produce nimic, care mănâncă bani și aduce faliment.
Din când în când, echipele alea care au supt banii din televiziuni, de la case de pariuri, de la sponsori, de la oameni, banii publici adică, se desființează, că așa e în țările bananiere. Nimeni nu răspunde pentru ceea ce face! Și voi vreți să jucăm în cupele europene? Fotbalul nostru este cel mai bun banc despre sărăcie și fudulie!
{{text}}