Aurel Onița (53 de ani) s-a retras din arbitraj în decembrie 2016, după 375 de meciuri în Liga 1 și peste o sută de confruntări în cupele europene # A plecat din România și a arbitrat doi ani în Anglia, în National League, Premier League 2 și meciuri la feminin # Acum deține o benzinărie în Constanța, își amintește cu plăcere de momentele petrecute ca arbitru, dar spune că n-ar mai reveni în fotbalul de la noi
- Domnule Onița, ce mai faceți?
- Mulțumesc, sunt bine. Nu mai am nicio legătură cu fotbalul, am o benzinărie în franciză. Am schimbat radical domeniul. Mi-a fost foarte greu fiindcă mi s-a luat pasiunea. O aveam de-o viață și mi-au luat-o! Acum mi-e ușor și pot spune că mi s-au întâmplat multe lucruri bune.
- După cariera de arbitru ați dorit să fiți observator.
- Aveam o pasiune, îmi plăcea ceea ce făceam și n-am mai fost lăsat.
- De cine?
- N-am fost lăsat... Am făcut cerere și... Prietenul meu Cristi Nica m-a pus să fac o cerere, să fiu în fenomen, dar i-am zis că n-are rost. Inclusiv în administrație puteam să ajut, să am un rol de mentor, fără să fiu lipsit de modestie.
- Acum ce relație aveți cu FRF sau CCA?
- Sunt rupt total. Tot ce-a urmat mi-a adus o experiență de viață extraordinară. Mult mai prețioasă decât dacă aș fi lucrat ca observator sau în Comisie. Atunci am fost supărat rău...
Cel mai bun arbitru de la noi e Colțescu. Echilibru, atitudine, în ultimii doi, trei ani este fantastic. Are 70 de kilograme, se topește. Cum arată la vârsta lui... Mai bine decât acum zece ani. Ovidiu Hațegan merită să aibă și el o finală europeană! Nu-i târziu să prindă un Mondial. Nu se știe, viața îți oferă surprize plăcute
Aurel Onița, fost arbitru
- După ce-ați renunțat la arbitraj ce-ați făcut?
- Fetița mea a vrut să meargă în Anglia să facă școală. Am mers cu ea pentru nu puteam să o las singură. Am stat doi ani la Londra și am arbitrat acolo!
- Serios? Unde?
- Am făcut cerere, mi-au aprobat-o și-am luat-o de jos. După toate testele, am promovat în liga națională. Dintre 192 de arbitri. Stăteam pe malul Tamisei, chiar în Londra.
- Asistent la seniori?
- Da. Arbitram la National League, echivalenta ligii a 5-a din România. Am participat inclusiv la cursuri cu toți arbitrii FIFA de la ei. A fost un spectacol, cel mai frumos curs, fantastic. Am avut inclusiv mentor! Am fost arbitru FIFA 11 ani și am avut mentor în Anglia. Vă dați seama?
- Erau multe lucruri diferite?
- Acolo am învățat un alt arbitraj, cel englezesc. Mi-a luat câteva luni, pentru că este foarte importantă tehnica. La decizii eram pe primul loc! Am arbitrat în National League, Premier League 2 și Premier League la fete. Aveam procentaj sută la sută la decizii.
- Meciurile erau mai dure decât aici?
- Diferențe mari de tot. Se arbitrează complet altfel. Poziționare, comunicare, tot. Când m-au testat am avut și patru, cinci meciuri la centru. Și am avut un prieten care mi-a spus: "Să nu cumva să fluieri repede sau să dai cartonașe!".
- Adică să existe libertate în joc.
- Prima intrare în secunda 30, cu ambele picioare, dar nu l-a prins. La noi era roșu, roșu! Acolo am fluierat fault și i-am făcut semn că mai încet. "Ce-am făcut?!", mi-a zis. Eu nu i-am dat nici galben, la noi era roșu clar. Am prins echipe din nord cu formații din Londra. Ăia din nord nu înțelegeau de ce fluieră arbitrul. Intra din spate, îl arunca și îi lua mingea și nu se dădea nimic.
- Revenim imediat la arbitraj. Când erați copil ați jucat fotbal la Oradea, nu?
- Da. Mi-a plăcut foarte mult cariera de fotbalist, dar părinții au spus că-i mai importantă școala și nu m-au lăsat la fotbal.
- În special mama, bănuiesc.
- Așa sunt mamele de băieți. Am avut o familie normală, cu suflet mare.
- Și ați lăsat fotbalul ca să ajungeți inginer.
- Dar n-am profesat niciodată. Toți colegii mei sunt prin minister, șefi de gară, numai eu nu. La întâlnirile noastre toți erau prin CFR...
- De ce ați renunțat la asta?
- În anul trei de facultate am fost în practică la Arad și am văzut inginerii care lucrau acolo. Stăteau într-un birou, destul de plictisiți, și nu cred că asta voiam să fac. Imediat după facultate am condus o sucursală Flanco la Târgu Mureș, cinci ani. Apoi m-am mutat la Constanța.
- Mama n-a fost dezamăgită că n-ați mai ajuns inginer?
- Ba da... Dar mai târziu se uita la televizor și era încântată că mă vede acolo. Ei erau la Oradea, eu la Constanța. Era un lucru bun pentru ei să mă vadă.
- La arbitraj cum ați ajuns?
- Dintr-o întâmplare. Aveam un coleg la Timișoara care făcuse cursul și-mi tot spunea că dacă-mi place fotbalul să fac și eu cursul. "Cum să mă duc să mă înjure?! Nu mă duc". Mi-a tot zis un an, doi. Am zis hai să merg să văd. I-am spus: "Merg o singură dată, dacă nu-mi place, nu mai vin". Și mi-a plăcut! Și asta a fost.
- Tot timpul arbitrul asistent?
- Am fost și "central", dar până la Liga 3. Atunci a trebuit să aleg între centru și linie și-am ales asistent. La centru nu mai puteam pentru că cei de vârsta mea erau atunci pe lista FIFA, așa am decis să fiu la linie și să-i ajut, să fac performanță. Am început în 1994 arbitrajul, abia în 2001 am debutat în Liga 1.
- Mai țineți minte debutul?
- La Bacău-Petrolul, cu Marcel Lică la centru. Observator a fost Adrian Porumboiu. A câștigat Bacăul 2-0 și-a fost un meci ușor. Am avut o șansă că în primele mele meciuri am arbitrat cu Marcel Lică. Era respectat, pe final de carieră, și mi-a fost foarte ușor pentru că aveam liniște pe teren. Nu mai aveam alte probleme și ușor, ușor am prins încredere.
- Cum era fotbalul atunci?
- Acum e mai liniște. Atunci era și o presiune mult mai mare, cu conducători vocali. Pe vremea aia, protocolul înainte de meciuri era asigurat de echipe și veneau și ei la masă. I-am cunoscut pe toți patronii. Acum, n-ai putea să te întâlnești cu patronii la masă. Dar atunci nu se vorbea despre fotbal, erau doar povești. Oricum e mai bine acum, e mai profesionist.
- Nu era dificil să ai o relație normală cu ei?
- Nu știu dacă era greu de gestionat. Depinde... Dacă ți-era frică, era greu. Oamenii dacă vedeau că dădeai într-o etapă împotriva lor corect, iar în alta pentru ei, tot corect, ce să-ți zică? Chiar le spuneam și colegilor când erau meciuri cu un patron mai influent. "Nu cumva să-i dați un fault sau să aibă impresia că vreți să-l favorizați, că ați încurcat-o!". Așa era! Când juca o echipă mai mare cu una mai mică, dacă luai o decizie grea, dar corectă pentru echipa mai mică era un lucru extraordinar.
- Dar presiune bănuiesc că era.
- Normal. Eu tot timpul am avut grijă și am respectat munca jucătorilor și a celor implicați. Am avut grijă să nu influențez sau să stric munca unei echipe printr-o decizie. Asta a fost preocuparea mea de bază.
- Meciuri cu cântec ați prins?
- Da, dar nu mi-a fost frică niciodată. Am prins unul la Târgu Mureș, se juca într-o vale, și mi-au zis: "Tu nu pleci de-aici până nu câștigăm!". M-am gândit ce să fac. Vestiarele erau în spatele unei porți și am fluierat finalul când toți erau la poarta aia ca să nu mai vină peste mine. Doar unul singur m-a așteptat.
- Ion Crăciunescu spunea că a avut viață grea în orașele miniere.
- Acolo toți erau răi! Și spectatorii, și jucătorii. La un arbitru contează atitudinea, iar dacă ți-e frică, ai probleme mari. Dacă nu ți-e frică, ce să-ți facă? Se simte frica, inclusiv frica de decizie. Eu n-am avut niciodată frica asta.
- Ați prins toți arbitrii mari ai ultimilor ani. Cum era Alexandru Tudor?
- Interesant și profesionist sută la sută, prea profesionist pentru noi, dar cred că era ce trebuie. Era diferit față de restul colegilor și punea la punct totul. Era perfecționist. Pregătea meciul extraordinar de bine și ne era și nouă mult mai ușor. El studia echipele și inclusiv noi știam tot. Ne dădea inclusiv statistici, totul era făcut de el, că atunci nu existau programe ca azi. Ne spune despre jucători, care faultează, ce face etc...
- Dumneavoastră aveați o pregătire specială?
- Analizam și mă uitam cum joacă echipele. Știam atacanții cum și când pleacă, dacă stau sau nu în ofsaid. I-am învățat pe toți 30 din tot campionatul nostru. Puneam stop-cadru la meciuri, analizam și știam tot ce fac. Mă prindeam imediat dacă schimbă ceva în timpul jocului.
- Alături de Tudor ați prins cazări la mănăstiri?
- Ha, ha, ha! Mie mi-a plăcut la mănăstiri, era foarte interesant. Stăteam de vorbă cu starețul, cu preoții. Oamenii erau fantastici, aveau o experiență de viață.
- Și nu v-a fost greu să acceptați asta?
- Nu, pentru că Sandu avea mai multe lucruri care nouă ni se păreau ciudate. La o mănăstire, când să plecăm la meci, starețul ne-a zis: "Să vă ajute Dumnezeu și să câștige ai noștri!". Eu știam latura sensibilă a lui Sandu. Chiar dacă pare un tip dur, el este foarte sensibil. Omul care iubește cel mai mult arbitrajul.
- La fel ca dumnevoastră.
- Mi-a plăcut fotbalul și arbitrajul, au fost pasiune. Eu am făcut totul cu mare pasiune.
Mi-au plăcut arbitrii care vorbeau frumos cu jucătorii, care erau cu vorba bună. Eu i-am explicat și lui Alexandru Tudor, dar îmi zicea: «Ăsta sunt, nu mai pot să mă schimb la final». Așa a fost felul lui de a fi pe teren, în afara terenului nu era așa. Mie mi-au plăcut arbitrii care glumeau cu jucătorii
Aurel Onița, fost arbitru
- Ați prins inclusiv arestări în arbitraj. N-ați avut teamă?
- Nu mi-a fost niciodată teamă ca arbitru! Scopul și obiectivul meu a fost să am un meci la Liga 2! Atât... Ce a fost peste acest meci la Liga 2 a fost un bonus și aveam o bucurie. Intram pe teren râzând, luam deciziile râzând. Mă bucuram de meciuri. Așa am gândit, iar pentru mine arbitrajul a fost o bucurie. Când călcam pe teren eram fericit. Fiecare meci al meu era un cadou.
- Dar au fost arestări. Nu ați avut momente de...
- Eu n-am vorbit cu nimeni, de ce să-mi fie frică?! Înainte să fie arestările, am fost la Pitești. Trebuia să mă duc la Târgu Jiu și m-au sunat de la Comisie. "Oprește-te la Pitești că vine Corpodean de afară. Nu mai avea timp să-i aducă echipamentul lui Miklos Nagy de la Cluj". Așa am ajuns în brigadă, ca după să aud că au fost reținuți!
- Ați simțit ceva? Au vorbit ceva?
- În teren eu n-am văzut nimic... Chiar mi s-a părut că un jucător de la Pitești a fost eliminat prea ușor. Al doilea galben și mie mi s-a părut acordat ușor, arbitrajul a fost împotriva Argeșului... Pentru mine au fost o mare surpriză arestările!
- Cât de grea a fost decizia de a vă retrage?
- Foarte grea! Îmi doream să mai continui. Dar nu mai puteam pentru că exista limită de vârstă, acum s-a scos.
- Dacă dați testele acum...
- Le iau! După o săptămână, două de pregătire le iau. Păi, eu alerg în fiecare zi.
- Acum avem arbitri din lotul A care le pică.
- Mă surprinde asta! Eu mă pregăteam cu antrenorul domnului Ilie Floroiu. Atletul! Eram foarte bine pregătit. Avea o vorbă antrenorul meu: "Să fie greu la antrenament și ușor la meci".
- Ce vă propuneți pentru viitor?
- Viața e abia la început, mă simt extraordinar și sunt fericit. Atât timp cât nu-mi ia nimeni plaja sunt fericit.
- Asta e acum marea pasiune?
- Alerg desculț pe plajă la răsăritul soarelui în fiecare dimineață. Ce poate să fie mai frumos? E cea mai mare bucurie a mea. Acum nimeni nu-mi mai poate lua pasiunea, plaja nu mi-o ia nimeni.
- Nu vă gândiți să reveniți în arbitrajul românesc?
- Nu cred... Sunt foarte, foarte bine. Nu vreau să mă implic pentru că mi-aș schimba viața frumoasă pe care o am!
Vassaras a rezistat foarte mult ca președinte. Pe vremuri se schimbau foarte des. El este un instructor extraordinar și fără niciun dubiu arbitrajul românesc a crescut extraordinar de mult datorită lui. A adus o contribuție importantă și i-a ajutat și pe Kovacs și Hațegan să ajungă mai sus
Aurel Onița, fost arbitru
{{text}}