Echipa celor mu(l)ţi

Veşnica lor aşteptare.

La Craiova e un OZN. Nu stadionul, care seamnă cu unul şi arată minunat, un fel de Velodrome care îmbie la pasiune şi sărbătoare. Şi comparaţia poate continua. E atâta pasiune încât te poţi dispensa de raţiune, ca la Marseille, o rană deschisă. 

Universitatea Craiova e cam ceea ce e Olympique în Franţa. Un miez fierbinte şi o răceală a performanţei. Un obiect zornăitor necunoscut, plutind deasupra campionatului ca un zeppelin pe care îl admiri aşteptând ca oricând să explodeze.

FC Paradisul

Craiova aceasta a luat două bătăi – 0-2 cu Farul şi 0-3 cu FCSB – care vor face epocă nu prin scorurile relativ severe (puteau fi mai severe), cât prin neprezentarea fotbalistică la meci a jucătorilor lui Reghecampf. 

Teoria generală a căderilor olteneşti e aceea a răsfăţului. Băieţii se simt bine, salariile sunt grase după unii, normale după cei de acolo, exact ca discuţia despre Markovic. 

Există o siguranţă a locului de muncă vrednică de anii glorioşi ai comunismului, mai ales dacă ai fost branduit perlă a patronului.

Tot ce poţi risca e să mai apară vreun Rădoi care să rupă această minunată siestă, acestă armonie, acest Eden în care i se dă fiecăruia după nevoi şi după calităţile visate, dar contratimpul nu durează mult, ştim că întotdeauna plăteşte antrenorul, şi a plătit cu vârf şi îndesat. Valea!

Abstracţia cu ramă

Când ceva nu merge în formă continuată şi coarda e întinsă prea mult, maximul pedepsei e un surghiun la U Cluj, cum s-a întâmplat cu Vlădoiu şi, acum, cu Cîmpanu. Clubul însă îi aşteaptă înapoi cu braţele deschise, ca pe nişte fii risipitori.

 Şi totul e iar bine şi frumos. Craiova pare a fi reînviat curentul "Artă de dragul artei". A dus la rang de ştiinţă a Ştiinţei ideea de bunăstare, de oază a fericirii terestre. 

E ca o expoziţie, jucătorii sunt expuşi public nu pentru a produce ceva, ci pentru a fi admiraţi. Sigur că unii îi mai şi critică, dar ştim că aceia sunt mânaţi de răutăţi endemice ori de invidii cronice. 

Gândul că şi ei sunt la fel de trişti ca orice suporter al Craiovei să vadă irosirea unor talente nu există. Când crezi că ai dreptate dincolo de evidenţa care îţi dă cu istoria şi rezultatele în cap, totul e o conspiraţie.

Curajul de a avea curaj

Întrebarea multora e dacă această Craiova se mai face bine? Răspunsul e că da, se poate. Cu câteva condiţii, nu imposibile. Un mare antrenor al unui alt sport a spus că pentru a reuşi e nevoie de un set de valori şi de reguli care să le facă respectate.

 Sună simplu, dar nu e. Asta exclude excepţiile. Şi include consecinţe cumulative. În ziua în care Craiova, în loc să dea un antrenor afară, va da un jucător, indiferent cât de valoros l-ar crede, atunci va câştiga o echipă.

Reflexele copilăriei

Când acest club va înceta să fie o colecţie de jucători ca jucării de lux şi va selecţiona caracterul, nu mărgicile pe care le ouă unul şi altul după bunul plac, atunci nu va mai fi un OZN, ci o navă de luptă redutabilă. 

Ştiu, e greu să te desparţi de reflexele copilăriei, când orice sclipea părea un diamant. Dar un şirag de perle false nu păcăleşte decât purtătorul.

Miracolul ca drob de sare

Şi, sigur, există varianta zenitală. O derivă a tuturor oponentelor. O bruscă iluminare a celor veşnic aşteptaţi să spargă coaja oului. O renunţare de bunăvoie a "vedetelor" de a se pune ca individ deasupra echipei, după spusele lui Sorin Cârţu. Şi atunci se vor despica apele şi Craiova va păşi pe pământul promis. 

Bun. Şi acum, închidem cărţile cu poveşti şi mergem la culcare. Şi mâine e o zi. Şi poimâine. Şi răspoimâine. Şi tot aşa.