A fost o sâmbătă neagră pentru rugbyul și fotbalul românesc. Ideea este că ne cam încurcă mingea la amândouă sporturile
Ce este mai rău: să te bată Irlanda cu 82-8 sau să faci 1-1 cu Israel? Comparăm mere cu pere? Posibil, deși la început a fost un singur joc. Asta până când un flăcău mai temperamental a luat mingea în mână și a fugit cu ea sub privirile uluite ale celorlalți, care se chinuiau să joace doar cu piciorul.
Cine sunt „ai noștri"
Problema naționalelor României este că pe cea de rugby o incomodează jocul la mână, iar pe cea de fotbal o încurcă jocul cu piciorul.
Înainte ca România să scoată un egal mincinos cu Israel la fotbal, ai noștri pierduseră cu un scor-fluviu partida de debut la Cupa Mondială de rugby în fața Irlandei, una dintre marile favorite ale competiției. Nimic surprinzător.
„Ai noștri" la rugby înseamnă azi și Tevita Manumua (Tonga), și Taliaʻuli Sikuea (Tonga), și Jason Tomane (Australia), și Sioeli Lama (Tonga), și Fonoval Tangimana (Tonga) și Hinckley Vaovasa (Noua Zeelandă).
Pe mâna mediocrilor noștri
Cei enumerați sunt jucători naturalizați de România, toți convocați la întrecerea de vârf a rugby-ului mondial.
Ce este mai rău: să faci egal cu Israel numai cu românași de-ai tăi adunați de prin cotloane saudite, qatareze și ciciungheze sau să iei bătaie vecină cu urcarea pe stâlpii buturilor având în formație tongalezi, australieni și neozeelandezi second hand? Nicicum nu e bine, dar măcar la fotbal ne acoperim de ridicol pe mâna modeștilor noștri, nu pe-a refuzaților altora.
Mirificul rugby unde ești ce vrei tu
Iar celor care vor observa că, spre deosebire de fotbal, la rugby ne-am calificat la Cupa Mondială, să le reamintim că am ajuns acolo pentru că România a beneficiat de descalificarea Spaniei, care folosise pe "falș" mai mulți extranjeros. De unde se vede treaba că totuși la nivel instituțional, fotbalul are mai puține bube-n cap decât mirificul rugby, unde azi ești australian, mâine irlandez și poimâine albanez. Iar "naturalizarea" funcționează într-o veselie și în alte sporturi.
Paradoxal, cel mai popular sport al planetei este un teritoriu în care granițele, la propriu, încă au un sens. Termenul popular nu trebuie asociat neapărat cu răul, elita nu presupune mereu tot ce e mai bun.
Acești români demodați
Cât despre egalul jenant din meciul cu Israel, am reținut tonul critic al comentariilor venite inclusiv din rândul așa-zișilor "tricolori". Peste toate jelaniile și pamfletele noastre mi s-a părut observația ziaristului israelian care a scris că România practică un joc demodat.
Nu îi știu numele, dar îmi mărturisesc admirația pentru această remarcă scurtă, care surprinde anacronismul grupusculului numit Naționala de fotbal a României.
Ce înseamnă să joci demodat? Înseamnă să mimezi fotbalul, înseamnă să joci puchinos, la mica ciupeală, la Doamne-ajută!, deci ne mai închinăm o dată ca preacredinciosul Burcă și uite cum șutează în bară Solomon sau Gloukh, care o fi fost, nici nu mai contează.
Statistica nu e pentru noi!
Statistica nu e pentru noi, pentru că ai noștri refuză fotbalul. Noi practicăm alt sport, unul inspirat din tactica străbună a loviturilor pe la spate cântate în letopisețe.
Lupta la câmp deschis nu e pentru noi. A noastră e colportarea, lovitura sub centură, aburirea adversarului. Așa că ce relevanță mai are că Israel a avut o posesie de 58%, că a dat 456 de pase față de 273 ale României, că a avut 16 ocazii de gol contra 9?
Ai noștri rezolvă problema cu câteva cruci largi, apoi, ecumenici, merg să își ia salariul de la Allahu Akbar. Stați să vedeți chinul cu Kosovo!
{{text}}