De ce să reproșăm norocul?

Putem să ne plângem de jocul slab al echipei naționale, dar e nefiresc să fim nemulțumiți că am avut șansă.

După cele două succese firești din primăvară (cu Andorra și cu Belarus), echipa națională a făcut trei egaluri. Există termeni mult mai prozaici, dar și mai apropiați de adevăr decât "le-a făcut". Se poate spune "le-a ciupit", "le-a smuls", "le-a dobândit in extremis" sau, cel mai corect, "le-a obținut cu mare șansă".

Socoteli

În economia grupei de calificare din care facem parte, botezată cu litera I, noi avem acum 9 puncte. Fără zâmbetul sorții, generos la Priștina, consistent acasă cu Israel și de-a dreptul neverosimil, colosal, la Lucerna, am fi avut doar 6 puncte acum. 

Ideea nu e că noi am fi avut 3 puncte mai puțin, ci e aceea că Elveția, Kosovo și Israel ar fi avut, fiecare, câte două puncte în plus. Acum ierarhia este: Elveția 11p, România 9 p, Israel 8 p, Kosovo 4p. 

Fără acele egaluri norocoase ale noastre, clasamentul ar fi arătat: Elveția 13, Israel 10, Kosovo 6, România 6. Deci ecuația calificării ar fi fost aproape rezolvată, iar România ar fi putut deja să-și facă planurile pentru preliminariile World Cup 2026.

Să convocăm și trifoiul cu patru foi!

Așadar, nu ne ține în cursa calificării jocul (nici n-ar prea avea cum, pentru că nivelul nostru e modest), ci Fortuna e cea care ne-a împins până acum din spate, contribuind la o treime din punctele pe care le-am acumulat. 

Ar trebui să-i închinăm ofrande și, cunoscându-i modul inegal, întâmplător, aleatoriu de a acționa, s-o rugăm să rămână cât mai mult în preajma noastră. Iar atunci când se fac convocările, când se trimite acea listă preliminară, în capul ei ar trebui să fie trecut NOROCUL. 

Un trifoi cu patru foi, eventual, sau alte simboluri ale unei sorți îngăduitoare.

Strămoșescul bulan

Au dreptate analiștii să critice jocul îmbătrânit, molatic, defensiv, lipsit de sclipire, izvorât din puținătatea valorică a echipei României, mult mai modestă decât Elveția, mai slabă clar decât Israelul, deloc mai bună decât Kosovo. 

Dar aceiași analiști nu mai au dreptate atunci când invocă norocul ca pe un reproș. Cum e mai bine? Să avem 9 puncte și să fim încă în cursa calificării mulțumită strămoșescului "bulan" sau să fi fost nenorocoși și deja aproape eliminați? 

N-am spus "ghinioniști", pentru că asta ar fi însemnat să ne fi egalat Belarusul în finalul meciului de la București și atunci n-am fi avut nici măcar acele 6 puncte, ci doar 4.

Scăldătoarea

Asocierile care se fac în privința norocului au o importantă componentă ereditară. De la bara lui Bodin, ediție 1993, la egalarea miraculoasă a lui Mihăilă de la Lucerna, ediție 2023. 

Trei decenii în care cromozomul sorții zâmbitoare s-a translatat de la o generație la alta a familiei Iordănescu și s-a răsfrânt lucrativ asupra echipei naționale a României. 

Nu există date concrete, nu se poate spune ce a relevat analiza organoleptică a scăldătorii actualului selecționer (Cornel Dinu a făcut referire la asta), cert este că da, am avut noroc, dar asta e de bine, nu e de rău.

Norocul se antrenează?

Ce nu e de bine e că acest noroc e trecător, inconstant, volatil și nu face parte decât întâmplător din componentele fundamentale ale jocului de fotbal. Există deja o expresie consacrată a tehnicienilor, "eu nu pot să antrenez ghinionul", dar încă n-a spus nimeni "am antrenat norocul și uite că am câștigat". 

Deși ar trebui să jucăm și ceva fotbal, ce-ați zice ca în minutul 90 al meciului cu Kosovo, la 0-0, la o fază care nu anunță nimic, mingea să lovească mai multe tibii kosovare, apoi să alunece printre mâinile portarului lor și să câștigăm norocos? N-am fi mai buni, dar am avea mai multe puncte în clasament.