E un real spectacol tot ce se întâmplă de când cu testul pozitiv nici nu mai e nevoie să spun al cui. O devărsare de opinii, de sufleţele, de oţăreli, de cinisme şi complotisme care fac ca scena publică a acestui subiect să semene cu una a lui Shakespeare.
Ceva e putred, da! Dar în care regat? În al Simonei, evident, însă numai în al ei? Lipsa noastră de educaţie în ce priveşte trişatul în sport e crasă. De ce? Simplu. Nu ne-a interesat. Noroc că acum ne mai luminează specialiştii. Pe cine vrea. Ceilalţi o ţin pe a lor.
Un fel de iarnă nucleară!
Mi s-a părut nostim avocatul care îi certa pe cei din "industria sportului (că) îşi permit libertatea, largheţea să comenteze cu atâta uşurinţă". Păi, stimate, sunt 126 de pagini de motivare care ne permit, scuzaţi, să comentăm la greu acest caz.
Ba, încă, oamenii din media au fost decenţi şi n-au reprodus sălbatic pasaje care ar înfiora mulţimea, cele în care e sugerat un dopaj sistematic. E concluzia judecătorilor. Poate la TAS va fi alta. Însă până una, alta, asta e! Suntem în iarna nucleară şi nu ştim ce ne-a lovit.
No, le-am dat perversa!
Să reiau de la "oamenii decenţi din media". Atât de decenţi încât glumesc cu Djokovic când e filmat inhalând un gaz dintr-un bidon opac. Nole îi ia peste picior, "e o poţiune magică, creşte performanţele". Îi spune unui reporter că dacă ar lua din chestia aia ar putea să câştige şi el Wimbledonul. Nostim, nu?
Dar cel mai nostim e că nu a explicat nici până azi ce e "chestia aia". Şi toată lumea e OK cu asta. Nu-i de nasul nostru! Câinele de pază al democraţiei nu mai poate mirosi nici o pisică moartă de trei zile.
Cea mai bună glumă
În "The Spectactor", Damian Reilly reproduce o discuţie cu Angel "Momo" Hernandez, unul dintre cei care dopau sportivi la greu prin anii ’90 şi 2000. "A început să râdă când l-am întrebat despre tenis. Mi-a zis: tenisul a fost un paradis multă vreme. Nu se făceau teste. Tipii erau în Paradis, se bucurau de substanţele lor, le iubeau.
Acum au început să mai testeze, însă e tot o glumă". Ce ziceţi? Vă miră? Bun venit în minunata lume veche, în care doar noi suntem noi !
Întrebările lui Andy
Reilly a făcut o cercetare despre câţi au fost prinşi de la începutul erei Open (‘68) încoace. 80 de sportivi în total. Da, tenisul e o glumă. "Dacă am bănuit pe cineva? Mda. Auzi lucruri. Joacă meciuri de 6 ore iar şi iar fără să dea semne de oboseală" (Andy Murray) Alacaraz primeşte nişte pastile de la echipa lui în timpul unei meci? Ei, şi ? Quiet, please! First serve! Şi uite-aşa, suntem serviţi cu zaharuri. Proteinele sunt la ei. Cele mai bune. Top de top.
Un caz de dispariţie
Celălalt versant al necunoaşterii este rătăcirea adevărului. Ne-am construit o lume în care totul e discutabil şi disputabil. Vorba lui Eric Weinstein în podcastul lui Chris Williamson "Modern Wisdom": dacă japonezii ar ataca azi Pearl Harbour, am dezbate săptămâni la rând dacă se întâmplă cu adevărat, dacă nu cumva e un fake-news, o diversiune.
Dacă ceea ce vedem cu ochii noştri e real. Nimic din ceea ce e stabilit nu mai poate fi acceptat şi pentru că… vezi toate glumele de mai sus. Dacă e o conspiraţie în "cazul Halep", dacă i-a pus cineva în mâncare, soţia lui Mouratoglou, din răzbunare? Râdeţi? Nu râdeţi.
Roxa, du stat nichts!
Când a izbucnit "afacerea Festina" în ciclism, au făcut o convenţie: gata cu dopajul, că murim! Un an, doi a mers. Apoi au văzut că Armstrong îi bate în continuare de-i ascultă cu urechea. Nefiind proşti, au înţeles că texanul încălcase înţelegerea. Şi s-au reapucat. Doar că la ei n-a mers. I-au prins pe Ullrich şi pe alţii. Şi abia după aia au priceput. Armstrong avea blatul cu federaţia internaţională.
Reilly încheie aşa: "Nimănui nu-i prea mai pasă cine se dopează şi cine nu în tenis, cum altfel să explicăm apatia jurnaliştilor? Dacă e aşa, de ce să o spânzurăm pe Halep? E mai simplu să ne bucurăm de spectacol şi să credem în magie". Hocus, pocus!
{{text}}