Săptămâna trecută guvernul a vrut să limiteze cheltuielile pentru cultură și sport la 2,5 la sută din încasările autorităților publice locale.
Atenție la cuvântul încasări, care înseamnă bani mai puțini decât veniturile. Măsura a stârnit o undă de șoc mai ales în cultură. Sportul local, public, nu a vorbit. A pus capul în pământ și a sperat că trece. Au vorbit marii patroni de fotbal, mai curând preocupați de excepția de la taxare în privința CASS-ului.
Spre bucuria celor din sportul local, măsura nu a trecut. Dar bătălia a dus-o UDMR, preocupat mai curând de cultură. În județele Harghita și Covasna, aceste cheltuieli cu instituții culturale de limba maghiară se întind pe multe procente din buget. Sunt orașe în România care au dus aceste cheltuieli la o treime din buget.
Tot ce le cere acum guvernul este ca anual să-și stabilească un prag. Să-l voteze și să nu se întindă la nesfârșit nici cu sportul, nici cu cultura. Și principiul este corect de vreme ce o comunitate locală poate hotărî autonom cum își cheltuiește banii.
Un lucru totuși s-a întâmplat. Niciun contract sportiv din bani publici nu mai poate depăși două salarii de președinte de Consiliu Județean. Laolaltă asta înseamnă cam șase mii de euro. Atenție, este vorba de contractele care urmează să fie încheiate, nu de cele existente.
Rezultă că pe viitor salariile mai mari trebuie plătite de la sponsori și asta este în sfârșit o veste bună. Fiecare club va fi obligat să găsească modul și căile prin care să convingă companii private să le vină alături.
Adică să învețe marketing, să facă prezentări, să se apropie de comunitate, să spună o poveste. Va fi greu, nesigur, se va lucra cu contracte limitate, dar este firesc. S-ar putea să asistăm la multe situații bune. Acesta este un model.
Un altul presupune sponsorizarea salariilor unor jucători. Adică unele companii private să preia salariului lui x sau y și să menționeze asta. O vedeți destul de des pe tricourile handbaliștilor din Austria sau Elveția. Există inclusiv un cvartet de muzică jazz sponsor al salariilor unor jucători austrieci.
Și, desigur, există un model francez pe care românii o să-l înțeleagă foarte ușor. O sumedenie de companii cu contracte publice care vor înțelege repede că trebuie să întoarcă bani în sport. Sigur, dacă primarul este susținător al acestui tip de mașinărie electoral sportivă.
Lipsește, însă, un lucru de aici, care ar fi meritat mai mult discutat de către societatea noastră. Am spus într-un articol anterior că România cheltuiește mulți bani publici pentru sport. La un nivel similar altor state. În Franța, de exemplu, subvenția publică pentru un club de handbal nu poate depăși 1,6 milioane de Euro. În România avem primării care plătesc mai mult. Și o vor face în continuare. De ce însă?
Când Kelemen Hunor a blocat inițiativa guvernamentală, nu ne-a spus și ce primim în schimb. Doar că e bine așa să cheltuim banii. Dar care sunt criteriile? Nu la nivel național, căci e autonomie. Dar la nivel local?
Ce este important pentru comunitatea sa? Să aibă copii sănătoși, public în sală, să câștige cupe? Dacă vor câștiga cupe, de ce este important? Care este ideea pentru care plătim din bani publici sume de 10-15 mii de Euro salariu în comunități mici? Ce vrem să facem?
Nu avem acest răspuns. Bănuiala mea este că nu vrem să facem mare lucru. Nu există o viziune de azi peste 10 ani. Vrem doar să cheltuim banii și să facem o elită administrativă sportivă pe sume mari. Căci unde sportivii câștigă bine și cei din jurul lor se descurcă.
Rezultatul este că avem o mașinărie de tocat bani publici pe teritoriul României fără obiective concrete pentru societate. Când vrei Liga Campionilor, sigur, este un obiectiv al echipei. Dar obiectivul comunității care e?
Deocamdată nu știm. Singurul lucru obținut este că au fost puși un pic la treabă să mai aducă și bani de la privați. Un pas insuficient.
{{text}}