Se întâmplă la Cupa Mondială de Rugby, acolo unde “stejarii” sunt retezați cu drujbele de marile echipe: Irlanda, Africa de Sud, Scoția. Dar gata, acum ne propunem să batem Tonga
Meciul Scoția-România de la Cupa Mondială de Rugby a început într-o atmosferă de sărbătoare. Oameni cu chipuri destinse, vesele în tribunele stadionului Pierre-Mauroy din Lille, laolaltă români și scoțieni în acea atmosferă care nu este posibilă la fotbal decât în povești de adormit copiii.
Femei, bărbați și copii, care în tricoul echipei naționale, care vopsiți pe față în culorile drapelelor. Urma sărbătoarea.
Noi ne dăm în spectacol, nu-l facem
Deși realitatea din teren spunea că am asistat la o execuție, lumea a continuat să aplaude și să se bucure până la final. Poate și cu dorința de a transmite un mesaj, de a-și repeta „aici e altceva, nu e mizeria de la fotbal, aici suporterii sunt prietenoși și civilizați, vin/participă la un spectacol”.
Problema este că o singură echipă a făcut spectacol, Scoția. România nu a făcut spectacol, s-a dat în spectacol. România a încasat. 0-84 este cel mai dur scor din istoria participărilor noastre la Cupele Mondiale de Rugby. Deja acel 8-82 din meciul cu Irlanda pare un rezultat decent. Iar 0-76 cu Africa de Sud, blând.
Compasiune de la o legendă
Legendă a rugby-ului scoțian, acum comentator la ITV, Scott Hastings a rezumat în câteva vorbe cazul pacientului: „Trebuie să avem un pic de compasiune pentru echipa României, a suferit înfrângeri dure în fața Africii de Sud și a Irlandei, au de dus un alt meci greu cu Scoția. Apoi a adăugat cu eleganță: "Însă există mândrie și spirit în această echipă”.
Sincer, eu nu le-am văzut. Probabil că e aici și un deficit de cunoaștere al jocului din partea mea. Tot ce se poate.
Nu a fost așa dintotdeauna!
Dar dacă nu aș fi văzut meciurile din anii ‘70-’80, când ne împărțeam victoriile în partidele cu Franța, făceam turnee de neuitat în Australia și Noua Zeelandă și ne ceream justificat dreptul de a participa în Turneul Celor 5 Națiuni (ce farmec aveau acele meciuri!) aș fi crezut că am arătat așa dintotdeauna. Dar nu.
Faptul că am regresat până la a stârni compasiune ar trebui să ne rușineze. Oricât ai fi de pozitiv, un sentiment de jenă tot te încearcă atunci când ai tăi "stejari" (ce glumă!) sunt puși pe foc de niște rugbyști veritabili, concentrați, ambițioși, bine antrenați, cu știința jocului.
Îi admir definitiv pe românii prezenți în tribunele stadionului Pierre Mauroy care s-au desfătat în rugby până la sfârșit. Bănuiesc că au o înțelegere superioară a evenimentelor.
Cineva să întrebe, cineva să răspundă
Acesta nu este un rechizitoriu la adresa naționalei de rugby. Nu am această calitate. Nu m-am trezit procuror al unui sport pe care îl urmăresc mai rar decât ar trebui. Dar cineva din conducerea sportului românesc trebuie să pună niște întrebări. Și să primeasc niște răspunsuri. Pentru că e clar că ne facem de râs.
Federația Română de Rugby condusă de controversatul domn Alin Petrache primește bani de la buget. Conform sunelor declarate de Agenția Națională de Sport, 6,2 milioane lei. Adică, 1,240 milioane euro. Mulți, puțini, îi primește. Ca să ce?
Cine se simte mândru, o medalie
Ca să naturalizăm niște tongalezi și fidjieni de mâna a șaptea? Ca să fim excluși de la trecuta Cupă Mondială, ediția 2019, tocmai pentru că am folosit pe fals un jucător străin? Suntem din altă ligă, aproape din altă lume. Provocăm milă, asta e cel mai rău. Suntem copilul netalentat al acestei Cupe Mondiale, ca să nu zic altfel.
Și în loc să ne fie rușine, vorbim despre valorile imuabile ale rugbyului. Sigur că răul este mai profund și a atins de mult fibra întregului sport românesc. Dar astăzi vorbim după acest umilitor 0-84 cu Scoția la rugby. Cine se simte mândru ca iubitor român de sport după asta, chiar că merită o medalie.
{{text}}