Căderea în lume e a unui om în care am crezut
Keşeru e un caz. Dar înainte de a fi un caz a fost un om care a navigat multă vreme de partea corectă a fotbalului, a plecat de devreme în Franţa, unde şi-a făcut un nume, ceea ce pentru un carpato-danubian e de-a mirării – vezi toţi vitejii de azi care pleacă în Vest cu fanfară şi se întorc mioară.
Băieții buni n-au noroc
Claudiu a parcurs acea minunată ţară din Bretania până în Corsica cu bucuria unui vilegiaturist, din aceia care fac Le Tour pe bicicletă nu pentru bani, ci pentru o baghetă cu merguez sau un pain au chocolat.
La Angers, oraşul în care viaţa e cea mai bună în Franţa, a înscris într-o zi de toamnă toate golurile victoriei cu 4-0 asupra lui Le Mans. Viaţa trebuie să fi fost frumoasă.
A fost şi la naţională. A marcat cu Andorra, asta de ne vine iar pe bombeu, Feroe, dar şi cu Danemarca. Ori Norvegia, la ultimul lui meci important. A dat o "dublă" care nu ne-a dus nicăieri, din păcate. Ştiu, băieţii buni n-au noroc.
Alegerea
În pană de fotbal, s-a întors în ţară, la FCSB, unde altundeva? Şi-a refăcut repede un CV, 20 de goluri într-un an, între care pe toate în Steaua-Pandurii 6-0, meci din care cu adevărat memorabilă a fost zisa lui Nistor: "În afară de cele şase goluri, n-au mai avut nicio ocazie".
Acolo a fost intersecţia. Nu la trăsnaia zisă de actualul clujean, ci la alegerea făcută. Keșeru era un exemplu de reuşită, de capacitate de reinvenţie, valori solide, demers civilizat. Am crezut că se va întoarce către fotbalul care contează.
Nu avea încă 30 de ani, iar actuala FCSB încă însemna ceva în Europa. Destinaţia următoare a căzut ca o măciucă în creştet. Al-Garafa. Nici acum nu ştiu dacă aşa se scrie. Numai când îi priveşti sigla te ia cu ameţeală. Coşmarul oricărei şcoli de marketing. Atunci a început. Şi azi se sfârşeşte.
Umbra
Claudiu a ales banii qatarezi şi apoi bulgari amorsând o nesfârşită cădere fotbalistică, a fost umilit de patronul din Pipera şi a încheiat dat afară de Rednic de la UTA. Salariul lui, mereu mare, părea aproape un afront comparat cu prestaţiile, din ce în ce mai şterse.
O pensie anticipată în spirit, dar cu un ego nevrând să dea drumul singurului lucru pe care ştiuse să îl facă şi pe care îl rătăcise. Keşeru nu mai juca fotbal demult, alerga doar după sinele de altădată, încercând să-şi prindă umbra, speriat de hăul care i se deschidea în faţă.
Prăpastia
Fără să o numească, Keşeru a vorbit despre depresie într-un interviu la Pro TV. Spune că a mers la psiholog. Unii vor râde. Un om plin de bani care îşi plânge de milă, incapabil să-şi imagineze cum va arăta viaţa lui de acum înainte.
"Păi cum să arate? Restaurante, maşini scumpe, vacanţe de lux, loje la mari meciuri europene urmate de cine fine. O să aibă o viaţă tare complicată...". Asta e imaginea.
Şi nu te poţi supăra pe cei care trag din greu fără să-şi poată permite măcar antreul. Ce simplu ar fi aşa! Eşti bogat, eşti fericit, eşti sărac, eşti deprimat. Dar nu e aşa. Evident.
Întrebarea e: ar fi putut Claudiu să evite o astfel de prăpastie? Mi se pare că nu doar punerea crampoanelor în cui îl frământă, ci şi felul în care le-a pus.
Driblingul
Prin deciziile lui de carieră a dat soarele şi blândeţea Franţei profunde pe noroaiele şi muşcăturile unui Est care şi-a păstrat "nevoile şi neamul" departe de stihiile civilizatoare.
Keşeru a căutat, cum ar zice francezii, să aibă «le beurre et l’argent du beurre». Adică şi Raiul, şi mălaiul. A plecat cum n-ar fi vrut şi n-ar fi meritat după cum a început. Şi e păcat. Dar fiecare face, apoi trage.
Acum îi mai rămâne doar să le spună tinerilor care susţin că aleg pentru binele familiei lor banii negri de petrol cu valoare fotbalistică nisipoasă despre demonul care îi aşteaptă la capătul drumului. Şi dacă vor crede că-l pot dribla, să le spună că se driblează pe sine.
{{text}}