Virgil Stănescu (46 de ani) a fost unul dintre cei mai importanți baschetbaliști români, are meciuri în Germania, Belgia, Turcia, Rusia și România # A studiat și a jucat timp de trei ani la Universitatea Alabama de Sud, unde a și muncit pe cinci dolari pe oră # Dezvăluie episoade inedite din carieră, mai ales că a fost zece ani căpitanul echipei naționale de baschet a României
- Emisiunea „Prietenii lui Ovidiu” poate fi urmărită pe pe site-ul www.GSP.ro, pe pagina de Facebook a Gazetei (link AICI), pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici), în format podcast pe principalele platforme de distribuție a podcasturilor: Apple Podcast și Spotify.
- Virgil, ai jucat în Rusia. Era frig tare?
- Era frig în toată Rusia până când venea salariul. Era un soare afară... Ha, ha, ha! Plăteau extraordinar de bine. Am avut contracte de jumătate de milion, la Unics Kazan și CSK-VVS Samara, ultimii mei ani petrecuți acolo. Când am jucat la Ural Great, Perm sau Novosibirsk, la -35 de grade, ni se lipeau nările când ieșeam afară. Când aruncam ceaiul sau apa caldă se făcea zăpadă instant.
- Dar cum ai ajuns acolo?
- Când am primit de la agentul meu oferta din Sankt-Petersburg am zis că nu vreau, dar m-a atras orașul. Un oraș fantastic, printre cele mai frumoase pe care le-am vizitat. Și în care am trăit. Inițierea în cultura rusă a fost destul de lină. Apoi am primit oferta de la Vladivostok, care e la o oră de avion de Beijing. Noi acolo ne antrenam în Beijing sau în Tokyo. Ca să vă dați seama, Vladivostok cu Sankt-Petersburg sunt opt ore de fus orar. New York cu Los Angeles sunt trei.
- Era destul de dificil?
- Pentru fiecare meci în deplasare pe care-l aveam zburam cu o săptămână, două înainte la Moscova, să ne acomodăm cu ora și să jucăm trei meciuri. Problema era pentru cei care veneau acolo. Când jucam la Samara, noi eram echipa forțelor aeriene rusești și zburam cu avioane de armată, de cărat tancuri! Și-atunci până la Vladivostok făceam 12 ore pentru că opream să ne ducem la baie. Zici că eram cu autocarul să realimenteze.
- Acomodarea asta nu era chiar simplă.
- Când te duceai acolo trebuia să ajungi în dimineața meciului, să dormi la prânz și să joci. Dacă ajungeai cu o zi înainte nu mai puteai să joci pentru că era fusul orar. Erai dat peste cap!
- În rest, orașul superb.
- La Vladivostok nu ajunseseră fast-food-urile, dar orașul era mic și drăguț. Fiind port principal era financiar robust. Se purtau fantastic cu noi și mă refer și la condițiile de trai. Apartamentele, zborurile pentru familii la business. La Vladivostok eram echipa principală a orașului și venea lumea la meciuri. Aveam o sală de 3.000 de locuri care era plină. Rușii ne iubeau!
{{text}}