Beckham. Despre fotbal și viață, despre suferință și succes

Un film care oferă și cealaltă latură a unor oameni pe care noi, ceilalți, îi invidiem și de foarte multe ori această invidie e colorată din plin cu frustrare.

Am tot spus-o, nu-mi plac perioadele astea de pauză în campionate, ferestrele astea dedicate echipelor naționale. Mi se pare că deși fotbalul ar trebui să fie același, nu e același. E însă o perioadă numai bună pentru a mai vedea și altceva. Un film, un serial. Iar dacă reușește să pătrundă și-n culisele fotbalului adevărat, cu atât mai bine.

Altă perspectivă

Să ne înțelegem încă din start! Nu va fi în cele ce urmează o cronică de film. Nu sunt specialist în asta, sunt destui cei care o pot face mult mai bine ca mine. Vor fi doar câteva considerații după ce am văzut proaspăt lansata serie de pe Netflix avându-l pe David Beckham ca protagonist. 

E o producție ce merită văzută, indiferent dacă v-a plăcut ori nu personajul (personajele, căci și Victoria are un rol cât se poate de important, l-aș numi chiar decisiv), fiindcă propune o perspectivă mai puțin știută a acestei lumi.

Vizionarea în familie

Oferă și cealaltă latură a unor oameni pe care noi, ceilalți, îi invidiem și de foarte multe ori această invidie e colorată din plin cu frustrare. 

Sunt aproape 5 ore cu totul ce pot fi urmărite și în cadru extins, în familie să zicem, cu amendamentul că e posibil, în acest caz, să fie nevoie de unele răspunsuri la întrebări ("Cine-i ăla?", "Cine-i celălalt?, "Era chiar așa de bun cutare?", "De ce era un meci așa important?") ce pot deveni agasante. 

Derularea acțiunii e însă vie, mai aproape uneori de film artistic decât de documentar, poate și pentru că regizorul, Fischer Stevens, e la bază actor (îl puteți vedea în "Succesiunea", pe HBO, jucând personajul Hugo Baker).

Ținta David Beckham

Presa britanică n-a primit cu prea mare entuziasm pelicula. Ba chiar au fost destule editoriale cu multă critică la adresa producției, pe considerentul că aruncă mult venin către jurnaliști și către preocuparea lor de a scoate în evidență senzaționalul, de a căuta audiență cu orice preț. 

Da, mesajele celor două personaje în acest sens sunt clare, multe subliminale, dar de cele mai multe ori directe, senzația de victimă a perechii e clar oferită. 

Nu cred că poate fi condamnată presa în sine pentru asta, căci ea oferă în principiu ceea ce lumea vrea să afle, dar cred că nici familia Beckham, care de 30 de ani trăiește cu paparazzii la ușă, nu poate fi ostracizată pentru păreri.

Vitriol

Chit că rolul pe care mass-media l-a avut în dezvoltarea uluitoare a imaginii sale a fost esențial. Descoperim însă cât de vindicativă poate fi uneori presa din Anglia, parcă mai mult decât pe alte meleaguri, cât de mult vitriol poate arunca asupra unui subiect și mă refer aici la perioada de după celebrul meci cu Argentina de la Mondialul din 1998. 

Când Beckham a fost eliminat, știți povestea, de acea prăjină cu fluier, Kim Milton Nielsen, care și nouă ne-a plătit destule polițe (recunosc, am adoptat și eu un pic din stilul tabloidelor, dar nu m-am putut abține), devenind inamicul numărul unu al Regatului.

Ținta

Nu Paul Ince, care a ratat un penalty de departajare, nu David Batty, care l-a ratat pe al doilea, nu arbitrul, care, sincer, a fost un penibil, nu selecționerul Hoddle, penibil și el pe tot parcursul acelui turneu final, nu toți aceștia, ci David Beckham. 

Transformat într-o țintă, la propriu (într-un ziar a apărut o țintă cu imaginea lui, pentru a fi folosită la darts!), pesemne și pentru că era cel mai simplu să scoți la judecata publică un băiat de 23 de ani, care arăta bine, avea bani, avea nevastă frumoasă, oferea deci toate ingredientele.

Tată și soț exemplar?!

Sigur, producția e una în care rolul lui David Beckham e cât se poate de pozitiv, fără să insiste prea tare asupra acuzațiilor de infidelitate ce i-au fost aduse și neabordând deloc tema sumelor (indecente) primite din partea statului Qatar pentru promovarea Mondialului. Logic, aș zice, de vreme ce David se numără printre producători. 

Cam același lucru se poate spune și despre "The last dance", al lui Michael Jordan. Beckham e zugrăvit ca un tată exemplar și ca un soț suficient de devotat, ținând cont de ceea ce a reprezentat, ba chiar destul de subordonat personalității Victoriei.

Care și ea, la rându-i, pedalează cam des pe tema "suferințelor" îndurate. Însă ceea ce ne rămâne este ideea că nimic în viața asta nu se obține, mă refer aici la căile normale, căci David n-a fost totuși om politic, fără suferință și seriozitate. Și inteligență, aș adăuga eu. 

David Beckham n-a fost un geniu, dar a fost primul fotbalist universal, care a știut să-și folosească din plin calitățile pentru o carieră și o viață cu adevărat de film.

P.S.1 Apărem și noi prin serial, cu câteva cadre din acel meci pe care l-am câștigat cu Anglia, la Toulouse, în 1998, la Coupe du Monde. Când încă reprezentam ceva în fotbalul mondial. Ulterior, am văzut remiza cu Belarus.

P.S.2 Apropo de noi și de ce reprezentam odată. În chiar primul episod se vorbește despre acel gol pe care Beckham l-a dat de la jumătatea terenului, într-un meci al lui Man United, pe când avea doar 21 de ani, gol ce avea în mare măsură să-i schimbe cariera. Iar tatăl lui, Ted Beckham, zice ceva de genul: "Nimeni nu mai făcuse așa ceva până atunci, încercase Pele, dar nu reușise". 

L-am cunoscut pe Ted acum câțiva ani la București, e prieten cu un bun prieten de-al meu care locuiește la Londra. Am primit de la el, inclusiv cu dedicație, o biografie a lui David, am povestit multe atunci la un pahar (bine, fie, mai multe). A promis că o să revină, căci i-a plăcut la noi. 

Abia îl aștept acum, să-i spun, apropo de ce a comentat în film despre golul băiatului său: "Ted, vezi că până să dea golul ăla David, o mai făcuse cineva înainte! Și încă de două ori, o dată la Real Madrid, o dată la Barcelona, ca să fie echitabil! Gică Hagi îl cheamă, sigur ai auzit de el". Sunt convins că Ted n-o să se supere.

P.S.3 Dincolo de subiectul central, care evident că e Beckham, cred că toată lumea și-a dat seama cât de mare a fost Sir Alex Ferguson! Rolul lui în producție, faptele și gesturile sale scoase în evidență, dar și felul în care vorbesc despre el componenții acelei generații uluitoare explică într-un fel gaura neagră în care s-a scufundat Manchester United după ieșirea lui din scenă.

P.S. 4 Apropo de Manchester United și de generația aceea. Nu știu pe alții, dar pe mine m-a surprins cât se poate de plăcut Gary Neville.

P.S.5 M-a surprins la fel de plăcut, trecând acum la perioada Real Madrid a lui Beckham, Michel Salgado. Dar și atmosfera existentă în acea echipă "galactică", pe care nu știu cât de mulți o intuiau, ținând cont de ce ego-uri coexistau în acel vestiar. 

Am înțeles și atracția de-a dreptul mistică pe care acest club o oferă oricărui fotbalist, am priceput, apropo de presa engleză și de un subiect pe care l-am abordat aici săptămâna trecută, de ce mama lui Bellingham a insistat ca Jude să meargă la Madrid și nu la Manchester ori Liverpool.

P.S.6 Încă un lucru, apropo de "vitriolul" oferit uneori de jurnaliștii englezi. În Daily Mail, acum câteva zile, am citit un editorial destul de virulent la adresa serialului, a scandalurilor omise cu bună știință, inclusiv asupra poreclei pe care o avea (cred că o mai are) David Beckham, "golden balls", despre care nu se pomenește nimic. 

Editorialista (da, e femeie!) se leagă ironic inclusiv de o secvență din "Succesiunea", în care personajul interpretat acolo de Fischer Stevens (regizorul producției "Beckham", vă reamintesc) răspunde lătrând la replica: "Tu vei fi câinele meu, dar resturile de la masă vor fi milioane". 

Încercând, metaforic, subliminal, să inducă ideea că Fischer Stevens e un tip obedient. În regulă, fiecare spune ce vrea, doar că încercând eu să aflu mai multe despre el, am descoperit că a avut, timp de câțiva ani, o relație cu Michelle Pfeiffer. Mie, cel puțin, mi s-a schimbat din acest moment orice altă posibilă percepție.