Cedric Sorhaindo, pivotul lui Dinamo, cvadruplu campion mondial: „Mulți ani mi-a fost frică de întuneric, dar cred că era mai degrabă frica de lumină”

Pivotul francez al lui Dinamo București, Cedric Sorhaindo, 39 de ani, unul dintre cei mai titrați handbaliști din istorie, vorbește despre cariera sa, despre copilăria dificilă și modul în care a depășit momentele grele, despre presiunea simțită pe când juca la Barcelona și despre primii pași în antrenorat

E impozant și în același timp blând, insuflă siguranță și are o nuanță de fragilitate în ochii zâmbitori. În sala Dinamo e liniște, tocmai s-a terminat un antrenament al echipei feminine de volei, urmează o ședință foto pentru portretele oficiale, dar până atunci, în jumătate de oră, Cedric Sorhaindo își spune într-o spaniolă exactă, cu accent francez, povestea.

Povestea care începe cu un copil din insula Martinica, apăsat de complexe, și ajunge la profilul unuia dintre cei mai titrați handbaliști ai lumii, indiferent de epocă. „Handbalul nu m-a iubit, dar am ales să-l iubesc eu pe el", spunea francezul în vârstă de 39 de ani pentru site-ul EHF, la rubrica „This is me".

Sorhaindo a avut o copilărie dificilă. „Nu mă plăceam, nu-mi plăcea corpul meu", mărturisea el. La 3 ani a suportat prima operație pentru probleme la ambii genunchi. 

Părerea despre sine nu s-a îmbunătățit, ci chiar a ajuns să rupă în bucăți toate fotografiile de familie în care apărea. A fost ceva traumatizant, răutățile celorlalți copii, privirile strâmbe, glumele usturătoare.

Mama l-a îndreptat spre handbal și sportul i-a devenit refugiu, iar dorința de a juca în Europa, la un club important, o misiune. La puțin timp după ce a ajuns la Angers, cu dureri teribile la picior, a mai primit o veste proastă: tibia trebuia să-i fie ruptă și reașezată.

A revenit și după această nouă lovitură și, modest, retras, fără să caute sau să accepte celebritatea, a devenit cel de astăzi. Cvadruplu campion mondial, dublu campion european, campion olimpic, câștigător a trei Ligi ale Campionilor cu Barcelona.

Și din 2021 jucător al lui Dinamo, acolo unde nu a ezitat să vină, chemat de cel pe care îl consideră tatăl său din handbal, Xavier Pascual, antrenorul iberic care a pregătit-o pe Barca timp de 12 ani, între 2009 și 2021. Și al cărui exemplu vrea să-l urmeze, impregnându-l cu propria personalitate.

- Cedric, să începem cu prezentul. Ești într-o perioadă de tranziție, încă joci, dar în același timp ai început să antrenezi. Cum te simți în această dublă postură?

- E bine să știu care este rolul pe care trebuie să-l îndeplinesc pentru că, până la urmă, joc în prima echipă, dar mai mult sunt acolo pentru a ajuta în caz că se întâmplă ceva serios unuia dintre colegii mei. Ceea ce nu le doresc, evident. Și cum mă aflu în această fază de tranziție, lucrez cu juniorii I și cu cei de la tineret. De asemenea ajut, ceva ce am făcut mult timp pentru jucătorii tineri de la echipa mare: dacă e cineva care are nevoie de ceva, sunt aici pentru a sprijini. Cred că este rolul care mi-a revenit mereu, de când am început, pentru că este natural, vine din felul meu de a fi.

Cedric Sorhaindo: „Mi-am dorit să fac parte din echipă”

- Te-ai gândit mereu că vei ajunge să fii antrenor după încheierea carierei sau e ceva ce s-a petrecut pe parcurs?

- Întotdeauna mi-am dorit să fiu aproape de teren, să fac parte din echipă, din funcționalitatea ei. Este un lucru pe care l-am discutat acum mulți ani cu Pasqui și cred că este rolul care mi se potrivește. Ceva ce el a văzut în mine de la primii pași la Barcelona, ceva ce au recunoscut și antrenorii alături de care am putut să cresc ca jucător. Ceea ce voiam era acest prim pas, să realizez că este un rol care îmi place, apoi al doilea, să fiu antrenor pentru a putea să împărtășesc din experiențele mele, forma mea de a vedea lucrurile.

- Spuneai că ți-ar plăcea să te întorci la un moment dat în Martinica pentru a-i învăța handbal pe copiii de acolo.

- Îmi place să împărtășesc cu cei de pe insula mea experiențele pe care le-am trăit. Acum însă am acest proiect, așa că aș putea, de exemplu, ca pe perioada vacanței să merg acolo două săptămâni, să iau cu mine câțiva jucători sau antrenori pentru a dărui din experiența lor, probabil sub forma unei tabere. Ar fi o modalitate de a da ceva înapoi oamenilor de acolo, care m-au sprijinit de când am făcut primii mei pași și care m-au dus la cel care sunt acum.

S-au adunat 14 ani de când sunt alături de Pasqui, el mereu mi-a cerut acest lucru, să ajut. Pentru mine este o onoare, face parte din relația pe care o am cu el, îmi este ca un tată.



 - Cedric Sorhaindo

Frică de întuneric, dar mai mult de lumină

- Ai vorbit în mai multe ocazii despre copilăria ta, cât de dificil ți-a fost. Privind în urmă, cum reflectezi la acele vremuri care au fost atât de dure pentru tine?

- E o întrebare bună pentru că, așa cum am mai spus, încerc mereu să fiu cât mai sincer posibil. Cred că mulți ani am avut această traumă din copilărie pe care nu am împărtășit-o nimănui. Este ceva care m-a făcut să am multe complexe. Mi-am folosit însă caracterul, determinarea pentru a crește ca sportiv. Abia acum câțiva ani, doi-trei, am acceptat această traumă. Primul pas pe care a trebuit să-l fac a fost să mă gândesc la mine, să accept. Mulți ani mi-a fost frică de întuneric, dar cred că era mai degrabă frica de lumină. De fiecare dată când trebuia să mă ridic după un eșec, cum am citit la un moment dat, că în fiecare persoană sunt doi lupi, îl alimentam pe cel rău.

- S-a schimbat ceva între timp?

- Acum văd lucrurile într-o formă mult mai pozitivă și avansez. Cred că este important pentru a face un pas înainte, trecutul este așa cum e și poate în unele momente asta m-a ajutat. Acum, pentru binele meu, pentru familia mea, cred că este cea mai bună opțiune, lucrez în acest sens și mă simt mult mai bine decât atunci când eram mai tânăr. Cred că sunt lucruri despre care nu se vorbește mult, însă latura psihologică face de asemenea parte din viața unui sportiv.

- Îți place să citești?

- Da, acum am rutinele mele, am început să citesc destul de mult și mă simt mai bine.

- Ce fel de cărți citești?

- Deocamdată, din cele de dezvoltare personală, experiențe pe care le-au trăit diferite persoane, sfaturi pentru a crește. Deseori vedem mult zâmbet, dar de fapt sunt alte chestiuni în spate. Puțini vorbesc despre asta, dar eu, acum, vreau să fac lucrurile altfel, împărtășind ceea ce am trăit cred că îi poate ajuta pe alți jucători.

Identificat cu proiectul lui Pasqui

- După 11 ani petrecuți la Barcelona, cum a fost pentru tine să vii aici, în România, dintre toate variantele care existau?

- Am avut multe oferte, dar aveam nevoie de un proiect. Nu doar să vin să joc fiindcă știam că nu îmi mai rămânea mult. Două opțiuni au căzut, am vorbit mult cu Pasqui, i-am povestit cum văd eu lucrurile pentru viitor și, după ce am cântărit bine, mi-am spus de ce nu? de ce să nu trăiesc o altă experiență? Mai ales că acum mulți ani România a fost una dintre marile forțe în handbal. Proiectul lui Pasqui, de a duce iar România la alt nivel, de a avea echipă în Champions League, și nu doar asta, ci și de a crește jucători tineri este ceva cu care mă simt identificat.

- Știai ceva despre liga românească?

- Nu prea multe, dar știam că sunt jucători cu care am fost coleg sau amici ai unor colegi de-ai mei. În rest, totul a fost o descoperire pentru mine. Am spus-o însă: mă simt bine aici. Cum în afară se vorbește un pic rău despre România, pentru mine, ceea ce am găsit pe Dinamo este foarte pozitiv.

- Când ai plecat de la Toulouse spre Barcelona, ai plâns în tren. După mulți ani, venind aici, cred că nu a mai fost așa.

- Episodul în care am plâns face parte din personaj, era o suferință acolo, poate în Toulouse am trăit unele lucruri care mi-au adus bucurie, dar poate au fost oameni care nu au crezut că voi reuși la Barcelona, ascultam toate lucrurile negative, știam ce a fost la Toulouse, ce lăsam în urmă, mă gândeam că nu voi mai întâlni așa ceva. Am plâns o oră, două, însă m-am oprit chiar la ultima stație înainte de a ieși din Franța și mi-am spus: doar să îmbrac tricoul Barcelonei este o reușită pentru mine, voi trăi experiența la sută la sută și vom vedea ce iese.

425 de goluria marcat Cedric Sorhaindo pentru echipa națională a Franței, al cărei căpitan a fost între 2017 și 2020, în cele 220 de meciuri disputate

Barcelona, a doua casă a lui Sorhaindo

- Ai rămas la Barca o perioadă lungă, ce a însemnat pentru tine?

- După 11 ani acolo, sunt deja bătrân, am familie, am multe amintiri frumoase. Iar parte din asta este și că soția mea e din Barcelona, copiii mei s-au născut acolo, Barcelona e casa mea. Martinica e insula mea, acolo am originile, acolo am crescut, mereu va fi parte din inima mea, iar Barcelona este a doua casă a mea.

- Când ai ajuns la Barcelona au fost doi colegi care te-au întâmpinat și s-au purtat foarte bine cu tine. Cum procedezi tu acum când sosește un coechipier nou la echipă?

- Întâi, poate și datorită personalității mele, peste tot am fost primit bine, oriunde am mers, de la clubul meu din Martinica, la Angers și până aici. Cred că îmi aduc bine aminte, când am ajuns la Paris, m-au sprijinit, mi-au spus unele cuvinte care apoi m-au acompaniat în creșterea mea ca jucător și m-a impactat atât de mult încât, începând de atunci, ori de câte ori venea un nou coleg, încercam să vorbesc cu el, să-l fac să se simtă bine. Cred că am avut tot timpul lucrul acesta în mine în mod natural.

- Cum reușești să-ți faci cunoscut sprijinul?

- Chiar că nu vorbesc bine engleza sau româna, cred că dacă vrei, poți să transmiți ceva. Este chestiune de limbaj, dacă vrei să ajuți pe cineva, pui în google translate și nu trebuie să-ți fie teamă. Asta se întâmplă cu cei de la juniori sau tineret, o știu, le-am spus că sunt aici pentru ei, că vin aici cu multă plăcere, pentru a-i sprijini și ca să creștem împreună în proiect.

Ce a învățat Cedric Sorhaindo în România

- Xavi Pascual este ca un tată pentru tine, și tu ești tată...

- Am o fată, un băiat și, în scurt timp, încă un băiat, în decembrie!

- Ooo, felicitări! Ți-ar plăcea ca și ei să facă sport sau fiecare să-și aleagă propriul drum?

- Vreau doar să le împărtășesc propriile mele valori, care sunt de viață, apoi vor face ce vor dori, pentru mine nu contează prea mult. În ce privește relația pe care o am cu Pasqui, care este foarte puternică... eram în Qatar, la Doha, la Super Globe, și atunci mi-am pierdut tatăl. De atunci a trebuit să depășesc multe lucruri, sunt încercări ale vieții, dar l-am avut mereu pe Pasqui alături. Este o relație care a crescut, nu e nevoie câteodată să ai același sânge ca să te simți precum tată și fiu.

- Mai spuneai că niciodată nu te-ai oprit din învățat, nu contează că aveai 20, 25 sau 35 de ani, că mereu este ceva nou de asimilat, dar și de transmis celorlalți.

- Așa este viața, o evoluție, nu poți spune că nu mai ai nimic de învățat. Eu am învățat de la veterani, dar pot s-o fac și de la un jucător de vârsta mea care poate are mai multă maturitate. Fiecare dintre noi trebuie să analizeze lucrurile, situațiile și să valorizeze. Pentru că și respectul nu este doar pentru veterani. În primul rând, să te respecți pe tine, apoi și pe ceilalți, tineri sau mai vârstnici.

- E ceva ce ai învățat aici, în România?

- Oamenii de afară nu prețuiesc ceea ce este. De exemplu, la un club cu care câștigi tot și o singură dată pierzi un meci, ca la Barcelona. Lumea nu-și dă seama că este foarte complicat să-ți atingi mereu obiectivele. Când am ajuns aici, e diferența dintre culturi, nu doar în ce privește handbalul, ci și determinarea, implicarea. Mereu trebuie să te depășești, zilnic, pentru a atinge ceea ce vrei.

- Și ce s-a întâmplat?

- Aici, jucam în Liga Campionilor și am început să pierdem meciuri. Nu înfrângerea în sine mă afecta, ci forma și de ce se întâmplau aceste lucruri. Și asta m-a făcut să cresc, trăind această experiență, împreună cu colegii, și știind ce drum trebuie să urmăm. Nu e de ajuns să fii bun, e vorba de sacrificiile pe care trebuie să le faci zilnic.

Îndemnul lui Nikola Karabatic

- Mai spuneai și că niciodată nu ai urmărit titlurile individuale, că nu-ți plăcea să ieși în cercul de lumină. De unde vine această modestie?

- Cred că eu, având acele probleme în copilărie, fiind supus la numeroase glume, am preferat mereu să rămân în umbră. Atunci când ajut pe cineva, nu simt nevoia să anunț acest lucru, îl fac pentru persoana respectivă. Faptul că am învins acea dizabilitate m-a dus spre asta, mi-a plăcut mereu să ajut, dar într-un cerc controlat. Lumina a apărut în 2009, când Nikola Karabatic mi-a spus: "Nu poți să te ascunzi, e munca ta, e meritul tău". I-am spus că nu am nevoie de lucrurile astea, publicitate, fotografii, cred că pentru mine un titlu nu este mai important decât altul, ci contează istoria trăită cu echipa.

- Ai o carieră fantastică, de patru campion mondial, campion olimpic, european. Poți identifica un moment de mai mare satisfacție, care te-a împlinit mai mult decât celelalte?

- Mă întorc la începuturi, mereu la partea umană. Am început handbalul, apoi a trebuit să plec de pe insula mea cu un coleg de la centrul de formare. Multe echipe nu ne voiau pe amândoi. El m-a întrebat: Unde mergem? I-am răspuns: În orice loc, nu contează, vin cu tine. Fiindcă aveam nevoie să mă îndepărtez de acolo ca să cresc ca persoană. În final, voiam să ies din Martinica, să văd și alte lucruri, sacrificând ce era nevoie să fie sacrificat. Nu-mi vedeam prea mult familia, am crescut aproape singur, deși am avut oameni lângă mine care m-au ajutat.

- Și atunci?

- În final, despre asta e vorba: când am o problemă, încerc să o depășesc așa cum pot, pun totul de la mine, iar în final cel mai frumos titlu sunt copiii mei și să văd cum am evoluat. Știind că fără aceste probleme sau situații complicate nu aș fi ajuns așa cum sunt acum.

Cedric Sorhaindo: „Joc handbal cu privirea unui copil”

- Aceasta este poate marea ta forță, ca jucător și ca persoană, aceea de a-ți fi înfruntat și depășit problemele?

- Da. Atunci când am probleme, le țin pentru mine, încerc să nu-i deranjez pe ceilalți, este ceva contradictoriu, cum mie îmi place să ajut.. dar, așa sunt eu. În cele din urmă e complicat fiindcă sunt lucruri pozitive, dar pe moment par negative, acesta este motivul pentru care lumea evoluează, încercând să găsim forme de a minimaliza acele probleme. Și din asta am învățat mult.

- Ai și un punct slab?

- Nu sunt perfect, dar punctul debil sunt copiii mei, momentele pe care le am în familie, cu soția mea. De asemenea, ceva foarte important, o frază pe care am spus-o mereu: joc handbal, dar cu privirea unui copil. Le spuneam băieților, lui Cupara, am 39 de ani, lumea se gândește că am câștigat tot, dar am intrat mereu pe teren cu această presiune de a da 100% sau de a nu dezamăgi echipa. Așa sunt eu, de aceea continuu să joc și am nevoie să stau lângă echipă.

319 goluria înscris francezul în cupele europene, 210 la Barcelona, 65 la PSG, 44 la Dinamo

- Ai avut în vreun moment un idol, un model?

- Când eram în Martinica, idolii mei erau jucătorii de la club, asta pentru că nu mă uitam prea mult la televizor, nu-mi plăcea, preferam să stau afară, să mă joc. Pe atunci un model a fost Jackson Richardson pentru că toată lumea vorbea de el, iar când am ajuns în Franța am început să cunosc și alți jucători. Mi-a plăcut să învăț și până la urmă, cu toți cei pe care i-am avut idoli ori am jucat în aceeași echipă, ori contra lor. Puțini cred că au avut această oportunitate. Glumeam spunând că am jucat cu unii tați, apoi cu fiii lor, de aceea acum mă simt bătrân (zâmbește).

- A venit apoi cineva să-ți spună că tu ești idolul lui?

- Da, s-a întâmplat de multe ori și de fiecare dată le spun că nu vreau să fiu un exemplu, vreau să fiu o referință, dacă ai un idol nu poți fi ca el, fiecare este diferit, fiecare trebuie să se descopere pe sine și să meargă înainte. Ai însă responsabilitate când vezi că sunt persoane care te urmăresc și ajung să se identifice cu tine.

A fost o idee a mea dintotdeauna, mereu am spus că dacă am învățat în toți acești ani să fiu un bun profesionist, un bun jucător, cred că sunt pași de făcut pentru a ajunge într-o zi antrenor.



 - Cedric Sorhaindo

- Un prieten bun pe care l-ai avut în toți acești ani?

- Dacă ar fi să aleg pe cineva de la echipa națională, ar fi Nico, Nico Karabatic pentru că am jucat mult timp împreună. Apoi, la Barca am avut mulți prieteni, iar relația ca de tată-fiu, în glumă, am avut-o cu Dika Mem. Am avut mulți amici, dar cred că mă înțeleg bine cu toată lumea.

„Când câștigăm este echipa, când pierdem, e antrenorul”

- La Barca ați avut o perioadă de invincibilitate, multe Ligi ale Campionilor, titluri, reușite, cum se simte această presiune de a nu putea pierde?

- Cum spune mereu Pasqui, presiunea este un privilegiu. Când vrei să reușești multe lucruri, trebuie să joci cu ea. Barcelona a reușit ceva istoric, iar tu trebuie să rămâi concentrat pe obiectivele tale. Nu poți să fii dispersat, iar dacă ai lucrurile bine ordonate în minte, trebuie să reușești. Rareori se vorbește despre munca depusă, vedem numai rezultatul, când câștigăm este echipa, iar când pierdem, e antrenorul. Cred că nu se vorbește suficient de munca pe care a făcut-o Pasqui.

- Poți să elaborezi un pic?

- El a schimbat multe lucruri, în planul de antrenament, dar și la bază, a construit mult, mi se pare că a fost o formă nouă de a crește. Tinerii se antrenau bine, repede, aceasta a fost magia, ceva ce nu s-a văzut la alte cluburi. Cred că asta vrea să facă și aici, cu tinerii, se implică mult, este un proces care începe cu lucruri mici până îi duce pe jucători la un alt nivel.

- De-a lungul timpului a trebuit să te adaptezi la tot felul de schimbări, cum suportă corpul tău?

- A trebuit să mă adaptez și să schimb o grămadă de lucruri. Stilul de joc a evoluat, contactele sunt mai puternice, dar în ultimii 18-19 ani nu cred că am lipsit de la mai mult de cinci meciuri sau antrenamente. Fie cu echipa națională sau cea de club. Sunt cum sunt, am gene puternice, fizicul e o parte, dar eu fac totul cu inima, cu sufletul. Chiar și când eram accidentat, nu voiam să las echipa. La fel fac și anul acesta, dând sută la sută la fiecare antrenament.

- O dorință pentru viitor?

- (se gândește) Să continuu să cresc, ca persoană și să-mi ating obiectivele.

- Ultima întrebare: te gândești să joci și după acest sezon?

- Mă întrebau colegii în glumă, dacă pregătesc sau nu diploma, dar pentru mine e mereu același lucru. Dacă aș fi fost în altă echipă, m-aș fi gândit și aș fi răspuns că nu, dar aici... eu de 14 ani fac ceea ce îmi cere tatăl meu, Pasqui. Dacă îmi spune "Oprește-te", mă opresc, dar dacă vrea să continuu, voi face tot ce e posibil, voi da maximum ce am pentru a continua să joc până când îmi spune el. Dacă are nevoie de mine, voi fi mereu acolo.

„Handbalul actual e mai atractiv”

Sorhaino spune că sportul său s-a schimbat, ce îi place aspectul lui actual? „E mai dinamic, se aleargă mai mult, mai multă forță, dar e și mai multă muncă de video, de strategie, forma de a munci nu mai e ca înainte, mi se pare că per total e mult mai atractiv", explică el. „Sunt mai multe meciuri, nu e timp prea mult pentru vacanțe fiindcă trebuie să te menții în formă. Acum să fii profesionist nu înseamnă doar două sau trei ore de antrenament, implicarea trebuie să fie de sută la sută. Nu ai cum să te relaxezi, dar trebuie să te îngrijești mai mult", conchide el.

De unde îi vine porecla

Chiar și pe contul său de Instagram, numele care apare este Tchoufy10, după numărul cu care a jucat la Barcelona. „Vine din Martinica, dar s-a schimbat cu anii, eu jucam cu problema mea la picioare și șutam mingea, și mă numeau așa, Tchouf", povestește francezul. „La Barcelona a devenit Tchoufy, iar aici, în glumă, Tchoufycu. Chiar și mama îmi spune așa. Cu aceia care mi se adresează spunându-mi Cedric cred că nu sunt prea bun prieten", încheie el râzând.

„În România lipsește turismul"

Sunt deja doi ani de când Cedric a venit în România, la București și după această perioadă spune că "imaginea pe care o are lumea este mult greșită. Mă simt foarte bine aici, trăiesc bine, îmi place mult orașul. 

Cred că lipsește turismul pentru ca lumea să descopere cultura, parcurile, locurile unde poți să te relaxezi, restaurantele. Eu nu ies foarte mult, dar se mănâncă foarte bine, tradițional, dar nu numai". 

Nu regretă că a ales-o pe Dinamo. "Am descoperit ceva diferit și mi-am dat seama că nu m-am înșelat în decizia de a veni aici cu familia. Acum soția e la Barcelona, va naște în decembrie, dar în februarie, în mod normal, ne reunim cu toții aici". 

CV Cedric Sorhaindo

• Născut pe 7 iunie 1984 în La Trinite, Martinica
• Înălțime: 1,92 m
• Post: pivot
• Liga Campionilor: câștigător 2011, 2015, 2021, finalist 2013, 2020 cu Barcelona
• Cupa Mondială a cluburilor: câștigător 2013, 2014, 2017, 2018, 2019 cu Barcelona
• Jocuri Olimpice: aur 2012, argint 2016
• Campionate Mondiale: aur 2009, 2011, 2015, 2017, bronz 2019
• Campionate Europene: aur 2010, 2014, bronz 2018
• Echipe la care a jucat: Angers Noyant 2001-2004, Paris Saint-Germain 2004-2009, Toulouse 2009-2010, Barcelona 2010-2021, Dinamo 2021-prezent

Citește și: