Lumea arde şi noi ne pieptănăm. Nu suntem singurii. Noi însă ne înfrumuseţăm chiar lângă foc
Ne uităm la vâlvătaie şi ne prefacem trişti, dar de fapt zâmbim şmecher. De când cu nebunia din Israel şi Gaza fotbalul românesc e străbătut de fiorul plăcut al ideii că ne calificăm la Euro ca urmare a situaţiei grele a principalului contracandidat.
Glosăm savant, fals îngrijoraţi de carnagiul de acolo, pe tema imposibilităţii unor jucători de a se mai concentra la meciurile rămase. Într-un fel le transmitem, nu chiar cu vorbe, nu chiar făţiş: «Lăsaţi, voi aveţi treburi mai complicate acolo, ce vă mai arde de fotbal?!». Frumos, naţiune, halal să-ţi fie !
Oroarea şi ocazia
Destui, nu zic mulţi, empatizează real cu situaţia celor care au de suferit pe acele pământuri ale sângelui. Oripilaţi de ororile de SF întunecat cu tineri pe care i-am fi putut vedea la Untold sau Neversea vânaţi ca nişte animale, măcelăriţi sau luaţi prizonieri de bande de ucigaşi scoborâţi parcă dintr-o maşină a timpului care face ruta dinspre trecut.
Zguduiţi de exercitarea legii talionului în cealaltă direcţie care duce către un dezastru umanitar de proporţii biblice. Dacă eşti om şi posezi un suflet, bombardat şi de toate ştirile de care nu mai ştii cum să te adăposteşti, e imposibil să exerciţi măcar umbra vreunui cinism. Uman, vremea e pentru strângeri de inimă. Dar, ce să vezi? Fotbalistic, e timpul să ne frecăm palmele.
Crucea destinului şi roata norocului
Am mai auzit una tare, cică Israel ar putea fi exclusă din competiţii, cum s-a întâmplat pe vremuri cu Iugoslavia şi acum Rusia. Cred că şi un pelerin la Zidul Plângerii s-ar cruci la auzul unei astfel de gogomănii. E dincolo de comentarii.
Apoi vine tot alaiul de argumente în favoarea norocului nostru legendar, asezonat cu iconiţe ca să cadă-n cap sfinţii şi dracii laolaltă. "Nu se pot antrena", "nu pot pleca din ţară", "campionatul e întrerupt, nu vor avea jocuri în picioare".
Ni se aliniază stelele, pe măsură ce aceea în şase colţuri pare că păleşte fotbalistic. Ne umfăm de optimism. E bine! E rău, scuzaţi, dar e bine.
Halucinaţia colectivă
Gândind şi glăsuind aşa lăsăm imaginea unor profitori de necazul altora. Devine indecent să tot aliniem necazurile adversarilor într-o vreme tragică a naţiunii lor doar ca să ne stimulăm dopamina la final de preliminarii.
Gata, nu mai avem cum rata Euro, de ca şi cum tot repetând această mantră a şansei noastre infinite vom obţine calificarea fără să mai jucăm. Ne drogăm cu un viitor construit în minţile noastre poate şi pentru că în realitate ne e o frică uriaşă de meciuri decisive.
Optimism fără noimă
Şi chiar ar trebui să ne fie. După victoria clară cu Andorra se simte un optimism fără noimă. Am bătut pe nimeni. I-am învins pe unii de curtea şcolii. Norocul nostru adevărat se termină aici şi apar demonii.
Spaimele în faţa unor partide de totul sau nimic pe care, după cum arată istoria ultimelor campanii, nu ştim să le jucăm, în faţa cărora tremurăm. Şi atunci ne drogăm. Călătorie plăcută!
Atenţie la cel căzut!
Ştiţi ce ne mai lipseşte ? Profunda înţelegere a mecanismelor umane. Cine cunoaşte poporul lui Israel ştie că nu se lasă doborât de nimic, altfel ar fi pierit demult. O problemă e, pentru mulţi de acolo, o oportunitate.
Fotbaliştii lor vor juca acum nu doar pentru un public vag interesat de soarta lor, ci pentru un popor. Poate că nu vor avea meciuri în picioare, dar le va fi triplată ambiţia. Fotbalul, în afara prostioarelor pe care le vinde ca mărgele aborigenilor planetari, oferă această scenă a reprezentării cu adevărat naţionale.
Reținere!
Amintiţi-vă de Ucraina, cu jucători încă şi mai loviţi de soartă, în play-off-ul de Cupă Mondială. A eliminat Scoţia, care acum defilează spre Euro. Zic că n-ar fi rău să arătăm un pic de reţinere. E şi adecvat moral, şi mai sănătos.
Nu de alta, dar de îndată ce se apropie turneele finale manifestăm o supărătoare tendinţă de a ne îmbolnăvi de stat acasă.
{{text}}