Dinamo și conexiunea pierdută

În ceva mai mult de un an, am asistat la 3 momente care au fost ca niște borne ale încrederii de care Ovidiu Burcă are parte la Dinamo.

Întâi la Clinceni, în 2022, când Dinamo a fost întoarsă de Unirea Dej și a pierdut cu 2-4. Îmi amintesc bine scandalul de după meci, în care s-a cerut plecarea lui Ovidiu și a lui Vlad Iacob, suporterii care strigau către oficială, iureșul care a ieșit inclusiv între fani, care au intrat în conflict între ei, în tribună.

Ovidiu n-a cedat atunci, ci a cerut timp. Și bine a făcut, pentru că tocmai timpul i-a dat dreptate.

La ceva vreme distanță a venit o victorie vitală acasă, la Giurgiu, după care s-a auzit întâi timid, apoi tot mai pregnant numele său, strigat de fani: „Ovidiu Burcă!”. L-au chemat să-i salute, iar el, poate puțin surprins la acel moment, a creat ceea ce avea să fie un ritual de afecțiune și încredere care a marcat tot restul sezonului.

M-am gândit atunci că acela e clar un semn că Dinamo e pe drumul cel bun, că relația fani-antrenor-jucători e alta. Diferită față de ce văzusem până atunci. Se simțea în aer acea conexiune atât de necesară, în lipsa unor nevoi de bază: bani, mâncare, stadion, benzină etc. etc. etc. Această legătură și toate semnificațiile ei au dat efectiv viață unui spirit de luptă care nu i-a mai părăsit până la promovare.

Deși au urmat și alte momente de cumpănă, numele lui Ovidiu Burcă s-a auzit la finalul fiecărui meci. Al absolut fiecăruia.

Până la Sibiu. Și aici vine al treilea moment. Ovidiu a mers către fanii lui Dinamo cu capul în pământ, extrem de nervos, de afectat, de supărat, după 0-4 cu Hermannstadt. I-a aplaudat pe suporterii care au făcut drumuri de zeci, sute de kilometri pentru a umple peluza pe Municipal. Dar a fost pentru prima dată în ultimul an când nu i s-a mai strigat numele și nu a mai fost chemat să salute galeria în modul caracteristic.

Au fost chiar gesturi din partea unor fani de a-i îndepărta pe jucători și pe antrenor. „Nu mai veniți, n-avem ce să ne spunem”. Alții au rămas tăcuți, unii i-au încurajat. Trebuie remarcat totuși că nu s-a strigat (cel puțin nu în mod organizat) nici „Demisia!”. Încă nu s-a ajuns acolo.

Dar ce înseamnă acest moment, concret, și ce consecințe va avea încă nu știm. Sau mai exact absența lui. O redresare rapidă probabil ar reface legătura zdruncinată. Momentan însă, conexiunea nu mai are semnal. Iar acel spirit de luptă care i-a adus practic până aici e inexistent.

P.S. Cât de este greu să te gândești acum că, înainte de meciul de la Sibiu, Ovidiu a primit tricoul cu numărul 50 (de meciuri pe banca lui Dinamo) marcat de semnăturile și de afecțiunea jucătorilor săi. Care nu au reușit să facă mai mult pe teren pentru el, dar nici pentru Dinamo și nici pentru ei, personal. Cât de greu ar fi pentru Dinamo, sentimental vorbind, să se despartă de antrenorul care nu doar că a adus promovarea istorică (meritată sau norocoasă, cum o fi fost ea) ci a creat, pe parcursul întregului său mandat, un stil de joc, o strategie și mai ales o emoție imposibil de egalat. Dinamo bun și Dinamo rău sunt creația lui. Dar da, strategia nu funcționează acum și nu sunt rezultate. Iar fotbalul uită repede, nu-i așa?