Bobby în zbor fără escală

A fost un om desăvârșit și, tot cu desăvârșire, și-a negat măreția. A fost campion mondial și n-a dat niciun interviu în care să aducă vorba de asta

Cine a fost Bobby Charlton? Asta nu se poate ști. Se poate doar bănui. Secretul a fost ascuns adânc în sufletul unui om care a repetat mereu două cuvinte: Duncan Edwards. Cine a fost Duncan Edwards? Nici asta nu se poate ști. Deși se poate bănui cine ar fi trebuit să fie: cel mai bun mijlocaș al lumii. Așa cum bănuiești, pe loc, după cinci rânduri neterminate, că autorul urma să scrie un roman de geniu.

La ce oră jucăm cu Wolves?

Duncan Edwards a murit la 22 de ani. Era 6 februarie 1958 și Man United se întorcea acasă, după 3-3 la Belgrad, cu Steaua Roșie (și două goluri ale lui Charlton). Avionul a făcut escală la Munchen. A realimentat, a ieșit de pe pistă și a luat foc. 7 jucători au murit. Și cu Edwards, 8. După două săptămâni de chinuri în spital, întrerupte de momente de luciditate. Pentru o clipă, Edwards a deschis ochii, l-a văzut pe Matt Busby, marele antrenor-tată de United, și a întrebat: "La ce oră jucăm cu Wolves?" Meciul cu Wolves s-a amânat o lună și s-a jucat în doliu. Duncan Edwards l-a văzut de sus.

Busby Babes

Bobby a ieșit din avion prin avion. A scăpat nevătămat, într-atât de nevătămat încât a întrebat, încă din ambulanță: unde e Duncan? Fuseseră prieteni și colegi de muncă pe când toți tinerii englezi făceau National Service. Doi ani de muncă și școală obligatorii. Bobby se calificase electrician. Duncan – tâmplar. Amândoi au fost adulmecați de copoii lui United. Busby i-a adus la prima echipă și au jucat împreună, prin suprapunere și îngemănare, ca și cum ar fi fost același cap și aceleași picioare.

United urma să devină cea mai bună echipă a Europei. Puștii jucau formidabil. Li s-a spus Busby Babes. Apoi au făcut escala de la Munchen.

Răspuns, Duncan Edwards!

În următorii 65 de ani, Bobby Charlton a reușit multe: a luat titlul mondial, titlul european și Balonul de Aur. Un singur lucru n-a reușit: să îl găsească pe Duncan. L-a căutat și l-a evocat 65 de ani, cu o tristețe așezată adânc în ochi. Ori de câte ori a fost întrebat "cine a fost cel mai mare?" Bobby, care i-a văzut pe Di Stefano, Pele, Best, Iasin și Puskas, a răspuns la fel: Duncan Edwards.

Modest până la umilință

Bobby a devenit ce urma să devină. Rând pe rând: cel mai iubit englez, cel mai englez englez, cel mai bun fotbalist englez, Sir Bobby Charlton, omul cu statuie pe timpul vieții și purtătorul unei modestii care l-a făcut iubit în toată lumea. Bobby Charlton? Da? Și, imediat, mâna șoferului sau contabilului, sau militarului, sau chelnerului, englez sau grec sau brazilian sau marocan, se întindea spre el. Îl recunoșteau, dar nu așa cum depistezi un om celebru. Găseau în el altceva: un om modest până la umilință și dovada că măreția nu ține nici de bani, nici de privilegiu. Și nu greșeau.

Aristocratul clasei muncitoare

Sir Bobby Charlton a fost expresia supremă a unei capodopere umane: un working class gentleman. Aristocrat al clasei muncitoare engleze.

Bobby s-a născut în sărăcie. Tatăl era miner și n-a lipsit din șut niciodată în viața lui. Fotbalul îi era străin. Dar mama, Cissie, era fanatică. Genetic. Vărul ei bun era marele Jackie Milburn, vârful lui Newcastle, legenda cu statuie la intrarea în St. James’ Park.

Cissie

Bobby a primit o minge de la Cissie și a început s-o bată pe cărămizi ude, sub smogul de pe străzile dosnice și înguste din cartier. Asta l-a făcut puternic. În 1956, a debutat la United. Meci cu Charlton Athletic. Se juca, după tradiția engleză, os pe os. A dat gol și a încasat din greu pe gleznă. La pauză, Matt Busby l-a întrebat: Son, are you all right? Bobby a răspuns cu o replică scoasă din eternitatea stoicismului englez: Yes, Mr. Busby!

Sindrom postraumatic? Nu, gol!

Apoi, Mr. Busby și ai lui Babes au făcut escala de la Munchen. Bobby a supraviețuit într-un fel pe care noi l-am lepădat și uitat. Victimă? Depresie? Sindrom post-traumatic? Glumiți! După două luni, Bobby marca primul lui gol pentru Anglia.

În 1968, Bobby era campion mondial și european.

Beckenbauer, tânărul care îl marca pe Bobby

Mai întâi a venit finala Mondialelor din 1966, prima Cupă Mondială televizată. Alb-negru. Germania purta echipamentul în culorile corecte. În finală, tânărul Beckenbauer a primit sarcina să îl marcheze om la om pe Charlton. A făcut-o și a terminat meciul la un pas de spital. După meci, Bobby a plecat repede de la banchet. S-a dus la hotel. N-a întrebat la recepție, dar spera să fi sosit. Îl căuta pe Duncan.

10 ani de glorie și suferință

După doi ani, finala Cupei Campionilor, cu Benfica. Charlton a preluat mijlocul și a plutit inaccesibil și imbatabil, cu fuleul lui de centaur-șuteur ucigaș. Și cu stângul, și cu dreptul.

După finală, cu medalia de gât, Bobby a plâns în hohote. Trecuseră 10 ani de la escală. Duncan ar fi trebuit să îi petreacă în fotbal.

O vreme, fotbalul a mai fost bun de ceva. Charlton juca alături de bezmeticul fertil Denis Law și de artistul-suprem sinucigaș George Best. Au fost prieteni. Mates - cum se zice în engleza de camarazi. Dar Bobby tânjea după Duncan.

Greșeala lui Alf Ramsey

În 1970, Alf Ramsey a repetat greșeala care era să rescrie Al Doilea Război Mondial. Anglia avea 2-0 în minutul 70 al "sfertului" cu Germania. Ramsey pregătea deja semifinala cu Italia. L-a scos pe Charlton. Trupele germane au ocupat centrul. După prelungiri, era 3-2. Cum pentru cine? Au fost ultima Cupă Mondială și ultimul meci la națională pentru Charlton. În avion, Charlton i-a mulțumit lui Ramsey. Era de ajuns. În limba strictă și infinit nuanțată a englezilor cu adevărat englezi, asta înseamnă un singur lucru: retragerea.

Păcat că nu le-am luat autograf!

După mulți ani, Ramsey și Charlton s-au reîntâlnit amical. Fără să se recunoască. Primul a sosit Ramsey. Avea deja Alzheimer. La căminul de bătrâni, arăta vizitatorilor o fotografie cu Anglia, Campioana din 1966. Punea degetul pe Ramsey din poză și spunea: ăsta era antrenorul! Apoi, pe Bobby: iar ăsta era cel mai bun jucător! Apoi, cu fața întoarsă spre vizitator: păcat că nu i-am prins pentru un autograf!

Totuși, când vine Duncan?

Bobby a sosit mai târziu la întâlnire. După aproape 25 de ani. Tot cu Alzheimer. Nu l-a recunoscut pe Ramsey care plutea peste tot și nu era nicăieri. Altfel, i-ar fi cerut un autograf. Lady Norma, soția lui încă din 1961, spune că Sir Bobby a întrebat ceva spre sfârșit: când vine Duncan?

Bobby Charlton a fost un om desăvârșit și, tot cu desăvârșire, și-a negat măreția. Roșea la cea mai mică laudă. Ocrotea oamenii la început de drum și mințile neînțelese. El l-a adus pe Sir Alex la United, în 1986, și a împiedicat concedierea lui, în 1989. A fost campion mondial și n-a dat nici un interviu în care să aducă vorba de asta.

Spre întâlnirea cu prietenul dintotdeauna

Geoff Hurst e ultimul în viață din echipa Campioană mondială în 1966. A dat un hat-trick în finală, dar o ține una și bună că titlul a fost câștigat de domnia lui Charlton la mijloc.

Bobby a murit săptămâna trecută și a plecat să îl vadă pe Duncan Edwards.

Zbor fără escală.