Le-a bătut obrazul. Această imagine nu mă părăseşte. Merge cu mine, se zgâieşte la mine de zile bune
Adi Vasile le-a bătut obrazul. Adi Vasile, antrenorul deja istoric al CSM Bucureşti, le-a bătut obrazul fanilor care îi cereau demisia. Atenţie, nu-l înjurau, nu-i luau familia la puricat, cum, din păcate, auzim adesea în fotbal, nu! Îl îndemnau doar să-şi facă bagajele. «Lasă-ne, frate!», ar fi fost şarja verbală cea mai dură. Inacceptabil. Cum să îi ceri unui antrenor care de patru ani nu reuşeşte să obţină performanţa minimă aşteptată – semifinale ChL – deşi conduce o echipă cu unul dintre cele mai mari bugete din lume (dacă nu chiar, raportat la costuri şi taxe, cel mai mare), să ne lase?! Aberant. Nu, domne, trebuie să rămână, e musai ! Mâine va fi mai bine. Mereu mâine. La zi sunt doar banii. Din ce în ce mai mulţi. Restul poate să aştepte. Iar publicul plătitor, de bilete şi impozite, are un singur rol. Să dea din palme. Altfel, e luat la palme.
Minţile şi sufleţelul
Cu un zaţ de spleen şi un calm olimpian, Vasile şi-a spus, mâhnit, toată dezamăgirea faţă de tratamentul la care e supus. Fireşte, injust. «E un moment delicat în care ar trebui ca nu emoţia să ne guverneze gândirea». Frumos. Dar ce ne guvernează atunci gândirea? Logica. Iar logica ne spune că pentru banii cheltuiţi pe această echipă de ani buni rezultatele sunt jalnice. E simplu şi e matematic. Împărţiţi bugetul lui Gyor sau Vipers la locurile obţinute în Champions şi comparaţi! Fanii revoltaţi, care ştiu să socotească înainte să ceară socoteală, nu sunt emoţionali. Sunt logici. «Am mai multe greutăţi ca anul trecut. Trebuie să fiu sincer, nu e uşor». Nu ştiu cât de greu îi e, pentru 9.000 de euro lunar, dar Costi Prună a demontat sistematic toate scuzele antrenorului într-un text recent, relevant până la detaliu despre ce se întâmplă acolo. Dar dacă îi e greu – şi îi e, după cum se vede, d-apăi nouă! – soluţia e simplă. Lasă-ne!
Aplaudacii şi romanele
Finalul e de aur. Nu ca medalie, că pe aia n-o zărim, ci ca tupeu. "Celor care astăzi sunt nemulţumiţi le spun că sper să vină în continuare. (...) fetele au nevoie de cât mai multă dragoste şi sprijin". Ei, abia aici e greu să nu reacţionezi emoţional. Trebuie să iei o pauză. Să îţi scadă pulsul. Să râzi, e cel mai sănătos. De ani de zile, acestor oameni le se cere să aibă răbdare fără niciun orizont. Pe banii lor. Pe entuziasmul lor. Pe respectul lor. Mereu li se spune că "la anu’". De fapt e «la anu’ şi la mulţi ani». O păcăleală. O morişcă. Macină bine, macină cu spor, pentru al ţării viitor. Ţara lor. Aici e pe ţări. Ţara de pe podea, ţara din tribună. Ţara care dă. Ţara care ia şi care nu dă. Şi tot ea ne bate obrazul. Bine ne face! Aşa merităm.
Ecuaţia fericirii: să faci puţin cu mult
Sâmbătă a apărut pe aproape o pagină în l’Equipe o radiografie a politicii de atragere a valorilor mondiale din handbalul nostru. "La Roumanie, nouvel eldorado". Nu-i nevoie de traducere. Kanor, Dembele, Zaadi zic câteva vorbe drăguţe despre concurenţă, evoluţie, imagine, fani. Sunt geloase pentru atenţia care se dă aici acestui sport. Şi, repede, vine vorba despre bani. "Cu un nivel de impozitare superior, Franţa are probleme în a rivaliza în ce priveşte salariile, adesea de trei ori mai mari în România". Hopa! Păi, cum facem? Lasă că Brest tocmai a bătut-o pe CSM, iar Metz a scos din bascheţi Rapidul, dar cele două au şi fost în Final Four de Champions după pandemie. CSM, nu. Rapid, nu. Sună logic sau emoţional dacă afirm că aici se cheltuieşte mult şi fără folos?
Proiectul subţire şi obrazul gros
Dar poate că Nze Minko, campioană olimpică, mondială şi europeană, răspunde cel mai bine. Deşi dorită în Liga Florilor, spune că nu a fost tentată. "N-am simţit niciodată că există un adevărat proiect". Nze Minko joacă la Gyor, care din 2013 a câştigat 5 Ligi ale Campinilor şi a lipsit o singură dată din Final Four. Poate îi bate şi ei cineva obrazul.
{{text}}