Băncile pot fi salvate de stat, dar sportul nu merită ajutat?

Dezbaterea ”Banilor publici în sport”, lansată de GSP, adună argumente și noi date

Agenția Națională pentru Sport, cu toți oamenii și aparatul său central și cu cele 66 de federații, cheltuiește 116 milioane de euro în 2023. În ciuda inflației, în ultimii patru ani, creșterea bugetului sportului a fost de numai 1,5% pe an.

Colegul meu Remus Răureanu își susține recenta pledoarie mai degrabă critică la adresa banilor publici din sport pe ideea că fondurile de la stat îndeamnă, uneori, la lene și conduc la lipsa de performanță.

GSP a fost întotdeauna un loc de întâlnire a dezacordului civilizat exprimat, ceea ce înseamnă, sincer, o mare bucurie în aceste vremuri. De aceea, da, e adevărat factual ce spune jurnalistul, însă există și cealaltă perspectivă.

Comparația cu orașele, propusă de colegul meu, e atrăgătoare: "Primăriile nu sunt capabile să-și refacă localitățile încât ele să arate decent, dar le e la îndemână să angajeze jucătoare străine". Însă sumele nu sunt comparabile. Dacă ai lua toți banii dați la nivel central sportului românesc de către ANS nu înlocuiești decât aproximativ 10% din rețeaua de termoficare a Bucureștiului. Asta nu înseamnă că nu ar fi nevoie să fie reparată de urgență rețeaua de încălzit lungă de 851 de kilometri a capitalei României, ci doar că sportul costă relativ puțin și i se dă și mai puțin.

Mari succese ale "sportului bugetar"

Și în privința "lenei de la stat" e de discutat. Vlad Enăchescu, președintele CSM București, criticat în articol, nu e un campion al lucrului exclusiv la stat, a trecut și prin poziții la televiziuni private. Nu sunt mulți lideri de redacție din România despre care oamenii lor să discute cu afecțiune și respect, după ani și ani, cum se întâmplă în legătură cu Enăchescu. Statul nu e un loc damnat, aprioric. Există oameni și oameni, sisteme și sisteme.

Octavian Belu și Mariana Bitang au lucrat "la stat" toată viața lor și asta nu i-a împiedicat să fie antrenorii care au semnat, pentru totdeauna, pe cerul sportului mondial, nu doar pe bolta gimnasticii.

După cum există exemple de mari falimente private. Când Silicon Valley Bank a intrat în incapacitate de plată, unde s-a dus? La stat. Toți antreprenorii geniali sau doar închipuiți din Palo Alto, sute și sute de mici, medii și mari companii care inseminează lumea cu ideile și produsele lor creative din Silicon Valley, toți au bătut la ușa statului. Brusc, statul nu mai era "imobil" și locul puturos unde "oameni plătiți degeaba" lucrează ca să "ne îngreuneze afacerile creative". Statul devenise soluția.

La fel s-a întâmplat și în România. Nu doar cu băncile, care au fost salvate, ci și cu alte domenii.

Sportul înseamnă educație și sănătate

Este sportul o urgență care merită bani publici, fie ei din buget sau de la comunitățile locale? Dar educația și sănătatea sunt urgențe? Aici avem, probabil, un consens național: da, ele sunt.

Numai că sportul nu e de fapt, decât o altă formă de educație, stimulantă, precum și un sprijin pentru politicile de sănătate publică. E ca în principiul vaselor comunicante: țările care investesc în sport pe termen lung sunt cele care investesc și în educație și în sănătate.

De aceea scorurile testelor educaționale din Spania sau Coreea de Sud cresc în același timp cu numărul de performanțe sportive ale sportivilor, echipelor și loturilor lor naționale. Corelația este încurajatoare. Investițiile în sport nu le substituie pe cele în educație și sănătate, însă se completează în mod fericit. Sau nefericit.