S-a stârnit o discuţie sănătoasă. E probabil degeaba, dar merită.
Dezbaterea este despre banii publici în sport. E veche, dar s-a aprins după un text al lui Remus Răureanu care a primit răspuns de la Cătălin Tolontan, care la rându-i a primit răspuns de la Dan Udrea.
Povestea nu e atât despre opinii, cât despre evidenţe. Povestea e simplă. Şi complicată. E fix cum trebuie să fie.
Ţărişoarele
Sportul nostru e ca toată ţara, dezbinat. Un club de stat, CSM Bucureşti, primeşte mult mai mulţi bani fără să facă performanţă internaţională decât federaţia (statală) de canotaj, cea mai de succes, aducătoarea singurului aur olimpic la Tokyo.
Statul, aşadar, nu e doar unul. În România sunt mai multe state. Statul Bucureşti. Statul Voluntari. Statul Târgovişte (cel mai tare, are două stadioane din bani publici, deşi echipa a retrogradat). Statul Agenţia Naţională pentru Sport.
România e un arhipelag de state. Fiecare are un preşedinte, un mic parlament, strategia lui, pensiile lui speciale, camuflate în salarii. Câteodată aceste state se întâlnesc, dar nu se iubesc. România, ca întreg, nu există decât în declaraţii. În rest, fiecare cu ţărişoara lui. Şi rezultele se văd. Divide şi domneşte. Dar pentru că suntem sub nimeni, domneşte haosul.
O groapă fără fund
E o falsă discuţie aceea despre necesitatea sau nu a investiţiilor publice în sport. Ele trebuie să existe, nu e niciun dubiu. Aşa cum bine de tot spune Cătălin Striblea, în toate statele UE statul, sub diferite forme, bagă bani în sport.
Diferenţa e despre cum îi bagă şi în ce. Şi care e răspunsul. A băga bani în sport nu înseamnă să îi arunci într-o groapă fără fund, fără performanţe şi fără perspective. Banul public trebuie să nască un bine public. Cum? Întărind sănătatea fizică şi morală a naţiunii. Educând tinerii şi vârstnicii. Aducând bucurie unor mase mari. Construind un viitor.
Câte din aceste lucruri se întâmplă? Uitaţi-vă bine unii în ochii altora şi răspundeţi, toţi cei implicaţi în sportul public. Toţi cei care staţi la sânul nesecat al republicii lui Avraam. Unde e sănătatea publică? Unde e viitorul? În americanii din baschet? În franco-nordicele handbalului? Unde?
O provocare
Eldorado, aşa a numit L’Equipe campionatul de handbal fete al României. Salarii de trei ori mai bune. Mereu alte şi alte jucătoare vin să se adape de la acest izvor. Apoi pleacă să facă performanţă acolo unde ea e căutată, planificată, dorită.
Sunt zeci şi zeci de milioane de euro aruncate anual în acest sport, sume pe care alţii nici nu le visează. Nu doar la CSM şi Rapid. Peste tot curg cascade de bani. Vă rog să-mi numiţi marile performanţe ale acestui sport din ultimii mulţi ani, corespunzătoare acestei revărsări financiare!
Coincidenţe
În Estul generos funcţionează istoric două mari cluburi care îmbăiază în aur stranierele, Gyor şi CSM. Ungaria şi România. Priviţi rezultatele acestor ţări din ultima vreme. Euro 2020: locurile 10 şi 12. JO: noi, ioc! Ungaria ajunge la limită în "sferturi", unde aruncă prosopul. CM ’21: locurile 10 şi 13. Euro ’22: locurile 11 şi 12.
Ce nu e clar? Dar măcar Ungaria are o echipă care şi azi îşi domină grupa de Champions League. La noi, ecuaţia e simplă: bani mulţi, da, rezultate de naţională, nu, rezultate de club, nu. Formula fericirii.
Alegeţi!
Dar uite că se şi poate. A putut voleiul anul ăsta. Tenisul de masă poate. Sporturile de apă. Şi uşor, uşor, ne tragem către disciplinele individuale. Româniile mici. Cu cât mai mici, cu atât mai eficiente. Ca în economie. Start-up-uri de succes.
De cealaltă parte a României, mastodonţii neperformanţi. Cei care creează doar locuri de muncă bine plătite şi pun la cale drenarea banului comun. Paradisul bine marketat. O hipnoză. Un Matrix. Alegeţi pilula.
{{text}}