Bianca Andreescu: „Vreau să mai câștig Grand Slamuri. Să devin numărul 1 mondial. Dar cel mai important pentru mine e să inspir oamenii, cât de mulți pot”

Campioana de la US Open 2019, Bianca Andreescu, 23 de ani, rememorează momentele cruciale ale carierei, și bune, și rele, și vorbește cu sinceritate despre pasiunile ei, dar și despre subiecte delicate, precum sănătatea mintală, femei maltratate sau spiritualitate

Între Bianca din 2019, cea care irumpea în lumea tenisului cu jocul ei variat și captivant, cu titlurile mari cucerite, și cea de acum câteva zile pare că nu e nicio diferență. 

Este la fel de degajată, întinde mâna cu fermitate când se fac prezentările la sediul editurii Curtea Veche și abordează discuția cu o singură reținere: speră să se poată exprima cât mai bine în limba română. 

Se străduiește și se face perfect înțeleasă, chiar dacă pe alocuri se fâstâcește, caută cuvântul în engleză, reia câte o frază.

În realitate, în acești 4 ani s-au întâmplat multe lucruri. Între ele se află și unul dintre motivele pentru care se află în România: a scris o carte pentru copii împreună cu Mary Beth Leatherdale, Bibi’s Got Game, apărută sub titlul „Bibi joacă tare". 

Aceasta va avea lansarea sâmbătă, 4 noiembrie, de la ora 15:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. O carte cu subtitlul: „O poveste despre tenis, meditație și o cățelușă pe nume Coco".

Pentru că jucătoarea canadiană cu părinți români, care a început tenisul la Pitești, a traversat în acești ultimi ani, dar și în toată cariera, momente complexe, diferite, provocări multiple, bucurii și amărăciuni. 

Despre toate a vorbit într-un dialog liber, autentic, cu GSP.ro: începuturi, succes, accidentări, meditație, dulciuri preferate, dragostea pentru animale, ajutorul dat femeilor maltratate, anul 2019, sănătate mintală, Serena Williams, joc, decizii, antrenori...

Bianca Andreescu: „Mama m-a învățat tehnicile meditației și vizualizării”

- Bianca, poți să ne spui cum ai ajuns la ideea de a scrie această carte? Ce te-a îndemnat și cum s-a realizat?

- Am vrut să fac ceva pentru copii, să-i inspir. Să facă sport, să nu renunțe la visurile lor. Să știe că mintea e foarte importantă. Mama mea m-a introdus în lumea meditației și a vizualizării mintale. Pentru mine, asta e cel mai important în viață. Să fii bine mintal, pozitivă.

- Ai spus că ai visat la 15 ani că scrii o carte. Îți mai amintești visul?

- Un piiic. Era un vis despre o carte pe care o scriam eu. Îmi apărea că o scriu, efectiv! Era o carte despre viața mea. Când m-am trezit, nu mi-am mai amintit bine tot visul, dar am vorbit cu mama și mi-a spus: „De ce nu?!". Dar atunci nu aveam multe despre care să scriu. Peste patru ani am câștigat US Open, apoi în cariera mea au apărut dificultățile. Am avut patru accidentări, dar am reușit să trec peste. Atunci mi-am zis: „Uite, cred că (n.r. - se oprește și își analizează limba română. „Trebuia să spun cred, virgulă, că?! Nu?!") acum am ce să scriu". Am început cu copiii pentru că la vârsta mai mică începe totul.

- Ce anume?

- La mine a început totul când eram mică. Aveam o familie care mă susținea, aveam un mindset pozitiv. Am învățat să nu renunț la visurile mele, iar eu am reușit la 18-19 ani. Sunt foarte lucky (n.r. - norocoasă).

- Spuneai că ai fost un copil plin de energie, care tot timpul trebuia să facă ceva. Asta se reflectă și în carte, dar poate fi și o idee spre ce să te îndrepți la un moment dat?

- Da, a fost greu pentru mine. Mi-au plăcut multe sporturi, dar când am ținut racheta de tenis pentru prima dată în mână, am zis: „Asta e!". E și în carte asta. Într-o zi, mi-am scrântit glezna la școală și am fost foarte necăjită și am zis că nu mai joc. Trebuia să stau pe tușă câteva luni și am zis că e prea stresant pentru mine. Aveam 13-14 ani. Mama m-a învățat atunci tehnicile meditației și vizualizării. M-au ajutat mult. La început a fost foarte greu, nu aveam răbdare, dar am făcut și eu. Văzusem că mamei mele îi mersese foarte bine. De ce să nu încerc?!

- Spui în carte că ai încercat mai multe sporturi. E real că ai încercat și fotbalul?

- Da. La școală. Nu am avut așa un mare feeling pentru sportul ăsta. Am avut însă pentru sporturile în care eram doar eu. Individual. Am încercat tenisul, patinajul. Poate aș fi încercat golf, dar voiam să fac ceva unde puteam să alerg. Tenisul a fost cel mai bun. Nu alergam chiar așa de mult pentru că terenul nu e atât de mare. (Râde) Asta mi-a plăcut mult.

Bianca Andreescu: „Cel mai mult mi-a plăcut în recreații. Puteam să mă joc!”

- Ești născută în Canada. La 7 ani ai venit în România cu părinții, iar la 11 ani te-ai întors în Canada. Schimbarea asta repetată de mediu te-a afectat în vreun fel?

- Nu prea îmi mai amintesc cum m-a afectat. Părinții mei m-au susținut mult, sunt iubitori. Asta m-a ajutat foarte mult. Îmi amintesc că am venit în România inițial pentru nouă luni, după care m-am întors în Canada. Am uitat să vorbesc engleza la întoarcere, vorbeam doar în română. Îmi amintesc că mi-a fost greu cu asta. Tenisul l-am început aici, în România, la Pitești, la 7 ani. Am făcut și școala aici de la 7 la 9 ani.

- Povestește-ne ceva amuzant din școală, de la Pitești!

- (Râde) Școala nu prea mi-a plăcut. Zic asta și în carte. Cel mai mult mi-a plăcut în recreații. Puteam să mă joc, atunci am jucat și fotbal. Făceam ce voiam. Eram totuși bună la matematică și la științe. Cu limba română, cu istoria nu prea mă descurcam. Sunt cumva mai aproape de tatăl meu. Mama era cu limbile străine, cu geografia.

- Când te-ai întors în Canada, ai intrat într-un sistem total diferit, cu lucrurile mai bine organizate. Cum a fost experiența la centrul U14 de la Toronto?

- Îmi amintesc că erau trialuri pentru Tennis Canada (n.r. - federația canadiană). Am făcut programarea în weekend, iar antrenorilor și celor de acolo le-a plăcut de mine. M-au luat de la 11 ani. Atunci am început să joc turnee, să călătoresc. La început călătoream singură, dar nu prea mi-a plăcut. Atunci, părinții au sacrificat foarte multe pentru mine. Își luau multe libere de la muncă. Ăsta e un sacrificiu mare. Și eu am făcut sacrificii la școală.

- Era o presiune că părinții sacrifică timpul de la job?

- Nu mi-am dat seama până la 13-14 ani, când am mers la liceu, în Canada. Mergeam la antrenamente de vreo patru ori pe zi. Făceam fitness, făceam multe. Mergeam la școală doar două-trei ore pe zi. Îmi era rușine să mă duc la școală. Trebuia să aduc ghiozdanul cu rachete, iar câțiva copii mă întrebau de ce fac asta, râdeau de mine. Îmi era rușine! Părinții mi-au zis însă că dacă vreau să fac asta, nu contează ce spun oamenii. Mi-a fost greu, dar mi-am ascultat părinții.

Ziua cea mai grea a copilăriei

- Ne poți povesti cea mai grea zi din copilăria ta? O poți vizualiza?

- Da. Prima oară a fost când am făcut entorsă la gleznă. Nu am jucat tenis multe luni. Apoi s-a întâmplat din nou la 15 ani, am avut o fractură la picior. Atunci, am început să mă antrenez mai mult. Cred că am făcut un pic prea mult și s-a întâmplat ceva. Eram în formă, am vrut să țin nivelul ridicat, dar m-am accidentat și am stat șapte luni pe tușă. Îmi amintesc că plângeam mereu. Eram despărțită de sportul pe care… de fapt, eram despărțită de iubirea mea! Atunci m-am îngrășat mult, nu m-am așteptat la asta. Mereu fusesem activă. (Ridică tonul, certându-se amuzată) Mi-au plăcut dulciurile prea muuult!

- Ce dulciuri îți plac?

- Biscuiți cu ciocolată. Îmi plac papanașii, mama îmi făcea. Dar trebuia câteodată să mănânc pe furiș că mama și tata nu mă lăsau. Nici nu mai știu cum procedam. Parcă îmi rugam prietenii să-mi aducă dulciuri când jucam cu ei. Pe de altă parte, în perioada aia grea am avut timp să fiu cu părinții, cu prietenii și a fost frumos.

- Dar erai convinsă că vei continua în tenis.

(Lasă de înțeles că nu a fost convinsă)

Bianca Andreescu și cele patru momente de cumpănă

- Sau nu?

- Am avut trei momente, ba nu, patru momente în care am vrut să zic că nu mai vreau să practic sportul ăsta. Prima oară, cu glezna. A doua oară, atuncea (n.r. - repetă în română, convinsă că a greșit. „Atuncea, atunci, atunci!") După aia, când aveam 18 ani, am avut iarăși o accidentare la spate. Mi-am zis: „De ce mi se întâmplă mereu asta?". Și n-am mai vrut să am stresul ăsta. Am zis că poate e mai ușor să renunț. Și a mai fost o dată, mai recent. În 2021. Dar încă sunt aici. Ceva mă trage spre sportul ăsta. Chiar am visuri mari. Știu că în 2019 am realizat foarte multe lucruri, dar știu că vreau să mai câștig Grand Slamuri. Să devin numărul 1 mondial. Dar cel mai important pentru mine e să inspir oamenii, cât de mulți pot, prin influența mea pe social media, prin interviuri. Nu am terminat încă treaba.

- Uitându-te la 2019, acel an extraordinar, cum îl privești acum?

- În fiecare an mă uit înapoi la 2019 în diferite feluri. În 2019, totul a trecut foarte, foarte repede. Nici n-am simțit când a trecut totul. Părinții au spus la fel. Acum mă uit înapoi și mă gândesc că dacă se va mai întâmpla încă o dată… (râde complice)…știu că o să se întâmple încă o dată sau de mai multe ori, sper…aș vrea să savurez momentul. Atenția care a venit după succes nu mi s-a urcat la cap, dar știu că puteam (n.r. - se uită la mama ei și se amuză: „Nici în engleză nu mai știu să zic!")…să mă uit la ce am reușit, dintr-o altă stare mintală. Într-un mindset (n.r. - își caută cuvintele și râde: „Îmi vine mai bine în română acum. Dar o să încerc în engleză")…Acum simt că mă pot uita în urmă la 2019 fără a fi prea copleșită de ce mi s-a întâmplat. Pot să mă uit într-un mod în care pot învăța din acel an. Totul a trecut atât de rapid. (Își amintește ceva) Dar din nou m-am accidentat. În noiembrie, m-am accidentat din nou și trebuia să stau șase luni. Când voiam să revin, în martie, la Indian Wells, a venit COVID-ul. Mai erau două zile până în turneu și au anunțat pe toată lumea să meargă acasă! Am fost foarte fericită, dar am stat pe tușă, în total, un an și două luni.

2 seturia pierdut Bianca Andreescu în drumul spre titlul la US Open 2019, în „optimi” cu Taylor Townsend și în „sferturi” la Elise Mertens, favorita 25

- Mult.

- Atunci s-a dus totul pentru mine. Nu m-am antrenat așa de mult pentru că în iunie m-am accidentat, chiar de ziua mea. (se lamentează și se uită la picioarele trecute prin accidentări) Nu știu ce am cu picioarele!! Încrederea mea a scăzut. În 2021, eram în Top 10. Mi-am zis: „De ce? Cum e posibil?". Dar era pentru că fusese COVID-ul. Nu m-am simțit în apele mele. Intram pe teren și nu mă bucuram de moment. Dacă pierdeam, era foarte rău. Dacă băteam, nici nu-mi prea păsa. Mereu mă duceam cu mintea în trecut: „De ce nu sunt ca în 2019?". Acum am zis că nu mai fac asta. O să mă uit la 20…(se încurcă în română și strigă „Ohhh, my God, nuuuu!". Apoi continuă în engleză)…la 2019 ca la ceva care mă poate ajuta. Nu o să mă mai uit în spate întrebându-mă mereu: "Why? Why? Why?".

- Când ai simțit pentru prima dată presiunea din circuitul WTA?

- În 2021, când m-am întors. În 2019 nu am simțit presiune deloc. Fusese o chestie nouă. Nu mi-a păsat de nimeni, doar de tenisul meu. Nu-mi păsa de atenția din jur, de social media. Dar în 2021, când m-am returnat (n.r. - se întreabă cu voce tare. „Returnat? Întors? Scuzați-mă!"), a început presiunea. Am jucat în Canada și la US Open, n-am făcut-o așa cum mi-aș fi dorit eu și am luat-o în jos în clasament. Am ajuns pe locul 50 și ceva, nu-mi mai amintesc. (Râde) Încerc să uit despre perioada asta!

Bianca Andreescu: „Mintea zbura la tot ce a fost negativ”

- Ce simțeai când vedeai că te duci în jos în clasament?

- Mă duceam la antrenament, făceam exercițiile, mișcările, toată rutina. Totul cu mintea goală. Nu-mi plăcea. Am crezut că e ceva grav cu mine. Mintal. Nu știam.

- Mintea îți zbura undeva?

- Îmi zbura la tot ce fusese negativ. Am ținut foarte mult în mine, dar nu știu de ce. Părinții îmi spuneau: „Vorbește cu mine! Vorbește cu cineva care te poate ajuta!". Dar eu mă simțeam vinovată pentru modul în care mă simțeam. Îmi ziceam: „Uite, am părinți minunați, am prieteni minunați, am o echipă minunată"…mă rog, așa am crezut la momentul ăla. Eram tristă. „Viața mea e frumoasă, de ce mă simt așa?". Nu aveam răspunsuri. Am încercat să vorbesc cu psihologi, dar nu a mers nimic. Am decis împreună cu părinții să mă opresc. A fost cea mai grea decizie. N-am mai vrut să joc tenis, n-am mai vrut să fiu în centrul atenției. Am stat șase luni în afara tenisului.

- Și ai revenit, în primăvara lui 2022. Te-ai simțit bine, împăcată, reîncărcată?

- Da, foarte bine m-am simțit, a fost o perioadă foarte frumoasă pentru mine, am realizat asta după două luni pentru că făceam tot ce am vrut, lucruri pe care nu le-am făcut înainte.

- Muzică, baschet, karate...

- Da, arte marțiale, toate, mereu am vrut să încerc asta. Și dans! Când eram mai mică, făceam dans și niciodată nu m-am mai întors la el, doar atunci. Am avut timp cu părinții, cu prietenii și pentru mine. Am realizat că timpul petrecut singură este foarte important pentru mine. Pot să fiu singură când vreau, dar niciodată nu mă simt singură când sunt singură. Chiar îmi place!

- Voiam să te întreb de Sound Cloud, mai ești acolo?

- Da.

- Facem un exercițiu? Îl am în față, ce ar trebui să caut?

- Bianca Andreescu.

- Ai Me n You, A new start, Starlight, care îți place cel mai mult?

- Starlight.

- Să ascultăm, seamănă un pic cu muzica de meditație.

- Un pic, da, mă introduce în sentimentele mele, îmi amintește de un timp foarte frumos pe care l-am avut în 2020. Am făcut toate acestea pe Garage Band și pe Mac. Chiar mai am niște cântece pe care nu le-am postat încă, dar aștept momentul potrivit.

VIDEO Bianca Andreescu: „Sunt o persoană foarte spirituală”

- Să vorbim despre voluntariat.

- M-am dus în Costa Rica să fiu alături de copiii de acolo, am vrut să vin în România, dar era perioada COVID-ului și era foarte greu, așa că am mers acolo. Motivul pentru care m-am dus acolo, primul, a fost să merg la un „retreat", pentru spiritualitate. Sunt o persoană foarte spirituală, am întâlnit persoane cu aceeași convingere și m-am simțit foarte bine. Am făcut yoga, meditație, vizualizare, am citit o carte foarte frumoasă, se numește The Four Agreements de Don Miguel Ruiz, o recomand tuturor să o citească. Ești în zona ta, ești foarte chill, este la mare. Îmi amintesc o dimineață frumoasă, în care am început să plâng pentru că, pe de o parte, eram tristă, iar pe de alta mă simțeam fericită pentru tot prin ce am trecut până în acel punct.

- Poți să explici?

- Mi-am dat seama că totul s-a întâmplat cu un motiv. Am realizat că treceam prin rutină întâi și întâi, iar dacă pierdeam era sfârșitul lumii. În schimb, dacă învingeam, tot nu mă simțeam împlinită. Și îmi bazam evaluarea personală pe rezultate. Iar în momentul acela am realizat: acesta este motivul pentru care mă simt astfel! Trebuie să continuu, dar trebuie să mă distrez, să mă simt bine, ca și cum aș avea 9-10 ani și aș fi în România din nou, pentru că atunci m-am simțit cel mai bine. Și că o să folosesc tenisul ca o platformă pentru visul meu cel mai mare, care este să inspir pe cât de multă lume posibil. Aceasta este motivația mea de fiecare zi. Este și să joc tenis, să câștig, dar vreau să inspir! De aceea am și început cu o carte.

- Ai fost și într-un adăpost pentru victimele violenței domestice.

- Asta a fost în Canada. A fost foarte greu, mereu când vorbesc despre asta îmi vine să plâng.

- Este o temă despre care încă se vorbește prea puțin.

- Da, prea puțin. Yellow Brick House este adăpostul pentru femeile victime ale violenței domestice. Am ajutat cu mâncare, am donat multe haine, mobilă, lucruri esențiale care ne trebuie în viață, am ascultat poveștile femeilor, este foarte, foarte urât ce se întâmplă, multe dintre ele fug de soții lor pentru că aceștia încearcă să le rănească rău sau chiar să le ucidă. Este ceva foarte, foarte rău. Dar ceea ce face Yellow Bricks este extraordinar, iar pentru mine, să fiu parte din acest demers e o onoare.

- Te-ai implicat și în ajutorarea animalelor.

- Da, la Toronto Humane Society, este despre câini. Am o mare pasiune pentru animale, de când aveam 12-13 ani. Chiar în România, acasă, la bunica, am salvat trei căței de pe stradă. Atunci îmi luasem prima dată telefon și mereu eram cu nasul în el. La un moment dat, eram în mașină și pentru 10 secunde, cât mi-am luat ochii din telefon, am văzut trei căței care mergeau pe stradă și am zis: „Ce e asta?” Am spus: „Oprește mașina!”, mi-a venit să plâng. Deși, într-un fel, lucrul acesta e normal în România, cu animalele, și e foarte trist. Am spus că trebuie să-i iau, unul avea o gaură în cap, altul piciorul rupt. Părinții au acceptat, i-am dus la veterinar și acum sunt cu bunica, acasă. Am o mare pasiune pentru animale, de aceea am mers să voluntariez (se corectează), să fac voluntariat în Toronto.

Bianca Andreescu: „Totul pornește cu mintea, capul și starea ta de spirit”

- Ai pomenit mai devreme despre sănătatea mintală. Parcă tot mai mulți sportivi se deschid în ultima vreme pe această temă... Cât de important este ca lumea să știe prin ce treceți, ce presiune înfruntați de la vârste mici și cum îi faceți față practic zi de zi?

- Nu este ușor (mama o roagă să vorbească în engleză: „E un subiect despre care e important să vorbești și aș vrea ca mesajul să fie cât mai clar", Bianca reia în engleză). Partea mintală este foarte importantă, nu doar în sport, cred că nu pot să subliniez acest lucru suficient de mult pe cât e nevoie fiindcă totul pornește cu mintea, capul și starea ta de spirit. Am trecut prin multe, fie că nu am avut oamenii potriviți în viața mea, fie că a fost presiunea din sport, accidentări. Sunt recunoscătoare că părinții mei minunați m-au ajutat mult, în special cât m-a ajutat mama, cu meditația și vizualizarea. Mi-a fost de folos să depășesc atât de multe. Poate începe simplu, cu 10 minute în care să vizualizezi pentru ce ești recunoscător într-o zi foarte proastă, spre exemplu, sau ce vrei să obții în viață. Este ceva dovedit științific și știu că e dificil să rămâi zilnic într-o stare pozitivă.

- Ce faci atunci?

- Eu cred în Dumnezeu și cred că totul se întâmplă dintr-un motiv, de aceea folosesc acest lucru ca motto. Faptul că se vorbește tot mai mult despre sănătatea mintală este foarte important. Da, este invizibilă, cineva poate zâmbi și pretinde că totul este OK când de fapt nu este. Pentru unii psihologii funcționează, de asemenea, un mental coach. Pentru mine, doar să citesc o carte despre viață, despre dezvoltare personală ajută imens. Sau doar să vorbești cu un prieten. Aș vrea ca oamenii să știe că nu sunt (spune în engleză) lonely. Singuri.

- Îmi amintesc că după încheierea finalei de la US Open 2019, te-ai dus spre Serena Williams și ai deschis o discuție. Pe moment a fost mirată, apoi a intrat...

- În conversație...

- Da. Ce i-ai spus?

- I-am spus că arată foarte bine în ce purta, avea o rochie mov, îmi plăcea, aveam și eu ceva mov atunci. Dar niciodată nu m-am simțit... Da, e Serena Williams, dar ca să intru pe teren a trebuit să mă pun la nivelul ei, mintal.

- Proiecția, vizualizarea ta.

- Da, iar în Canada, când s-a accidentat, eu eram acolo, la nivelul ei. Și mi-am spus: Uite, o să mă duc să vorbesc cu ea. Și a fost foarte bine pentru că mulți au luat acest lucru drept „women supporting women", a fost o conversație grozavă fiindcă eu cred că așa ar trebui să fie. Am fost la nivelul ei, a trebuit să fac acest lucru. Îmi amintesc că am vorbit cu antrenorul meu înainte de meci, plângeam și îmi ziceam: „Cum o să joc? Acasă, contra Serenei Williams", și el mi-a spus: „Trebuie să joci mingea, să fii la același nivel cu ea".

- Știind și că ai tenisul cu care o poți învinge, un tenis creativ, încântător de urmărit, cu care Serena Williams să se simtă mai puțin confortabilă?

- Mă uitam la ea de când aveam 10-11 ani, iar Kim Clijsters era cineva care m-a inspirat, i-a creat multe probleme Serenei în meciuri pentru că și ea lovea mai sus, scurte, slice-uri, toate acestea. (se adresează tatălui) De ce râzi?

- E favorita tatălui tău.

- Și apoi a devenit favorita mea. Chiar dacă, într-un fel, nu mi-am modelat jocul neapărat după al ei, ci am acționat din instinct, mi-a venit și mie să joc așa. Îmi amintesc că le vedeam jucând, Kim o stresa pe Serena cu stilul ei și mi-am spus că și eu o să fac la fel.

Amintirile favorite ale părinților Biancăi Andreescu

- Aș vrea să-i rog pe părinții tăi să vină lângă tine și să povestească un moment, o întâmplare, ceva din tot acest parcurs al tău.

- (începe mama) Ce m-a impresionat cel mai mult la Bianca... Era foarte mică și trebuia să meargă la tenis și se trezea singură, fără alarmă, la ora 6 sau 7, își pregătea tot și era gata cu geanta la ușă. O chestie impresionantă, avea o disciplină extraordinară care este foarte de apreciat la un copil.

- (intervine Bianca) Acum nu-mi mai place să mă trezesc atât de devreme, dar...

- (revine mama) Îmi spuneam mie, ca adult: eu cred că nu aș face asta.

- (e rândul tatălui) Pentru mine, cel mai frumos a fost la Les Petits As.

- Am știut că o să spui asta (intervine Bianca).

- Am fost acolo, a fost un moment foarte important din viața ei, bineînțeles și a noastră. Acolo a realizat ea cum ar fi un turneu profesionist, la nivel de 13-14 ani.

- Cu autografe, interviuri, poze (completează Bianca).

- Un turneu pe care l-a câștigat, am fost foarte mândri și atunci am realizat că acesta va fi drumul ei.

- Nu mai e drum de întoarcere (spune mama).

- În același timp, părinții mei mi-au spus și că dacă te lași mâine de tenis... vom fi cu tine.

- Nicio presiune (mama confirmă).

- E o chestiune delicată, dar se întâmplă în tenis, apar uneori tensiuni între părinți și echipa jucătoarei sau poate părinții nu sunt întotdeauna mulțumiți de deciziile luate de staff. Am simțit o problemă, ai spus că "poate nu tot timpul am avut oamenii potriviți". Cum găsiți echilibrul între părinți și staff?

- (răspunde mama) Este o chestiune foarte delicată, desigur. Noi am încercat să nu ne implicăm foarte mult, am lăsat-o pe Bianca să decidă. Când vrea ajutor de la noi, ne cheamă. Dacă nu, nu ne implicăm. Avem încredere în ea. A fost și este suficient de matură ca să ia deciziile necesare.

- Ai avut și antrenori cu care nu ai colaborat bine?

- Da, nu ne-am înțeles așa de bine mereu, eu aveam o idee, ei aveau alta și în final trebuia să fie ideea lor. Iar eu mă duceam dincolo de ce am vrut eu și acesta este un alt motiv pentru care nu m-am simțit bine.

- Acum însă e bine? Ai declarat că ai un antrenor care te lasă să fii cum ești tu, creativă.

- E foarte bine, mă lasă să acționez conform instinctelor mele fiindcă așa joc cel mai bine și iau deciziile cele mai bune. Sunt mulțumită cu echipa mea de acum.

CV Bianca Andreescu

• S-a născut pe 16 iunie 2000 la Mississauga (Canada)
• Jucătoare profesionistă din 2017
• Cel mai bun loc al carierei: 4 (21 octombrie 2019)
• Titluri: US Open, Indian Wells, Canadian Open 2019
• Finale: Auckland 2019, Miami 2021, Bad Homburg 2022
• Finală de dublu mixt: Roland Garros 2023
• Câștiguri în carieră: 8.955.897 $

VIDEO Vezi aici întreaga emisiune cu Bianca Andreescu

Citește și: