Am lucrat în ultimii 20 de ani la Gazeta Sporturilor: 15 ani redactor-șef și 5 ani coordonator editorial.
speranța moare ultima
dar Mircea Lucescu a adăugat: „Și când moare speranța, rămâne pasiunea”
și cu aceste cuvinte am ales să mă despart de Gazeta Sporturilor
unde am poposit într-o zi de 3 noiembrie
acum fix 30 de ani, așa cum ține socoteala cu acribie colega mea Luminița Paul.
s-a întâmplat, apoi, ca un șut în fund primit într-o investigație să ne ducă în echipa lui Ioanițoaia, care mergea crăcănat și genial printre tipografi și difuzori, frații lui,
și am revenit, cu toții,
acum 20 de ani și pentru 20 de ani la GSP,
de unde, fix în ziua când ni s-a anunțat dispariția ediției tipărite deja dispărute, eu am fost dat afară marți, 1 noiembrie 2023, odată cu 8 colegi de la difuzare: Cristi, coordonatorul, lucrăm împreună de două decenii, George, Cristian și Eugen din tipografie, Alexandru și Adrian de la retururi, Aurelia de la „inserturi”, Cătălin de la facturare.
oamenii de la difuzare
ceea ce, pentru mine, sincer
e cel mai mare compliment, cu atât mai drag cu cât și-o fi imaginat cineva că e o umilință
să fii pus pe lista concedierii cu oamenii de la difuzare,
cei care termină
programul la 4 dimineața,
cei care simt mirosul zorilor și al ziarului
cum să fie umilință? E un privilegiu. E ca și cum la îmbarcarea la avion, fata în pantaloni șifonați de oboseală ar spune în microfon: „Și acum sunt rugați să se îmbarce pasagerii din grupa nebunilor după presă”.
ceea ce simt e recunoștință, doar recunoștință
sigur, în afara momentelor când mă îneacă întrebările, oftica și pandaliile, ca pe maidanul de fotbal al copilăriei noastre de „decreței”
obosit, da
frustrat, ohooo
însă niciodată în acești 20 de ani nu m-am simțit însingurat, vorba primului număr din septembrie 1924 din Gazetă, scriem liberi și în „interesul obștesc”
iar în obștea microbiștilor și a redacției nu ești singur
nici măcar în ultimul an, unul de coșmar
căci știam că am deschis, împreună cu colegii mei, o temă foarte grea: dreptul oamenilor de a avea o presă independentă, un jurnalism care să dea știri, nu să convertească publicul în pariori
că o să împingem limitele tuturor, patroni și mari companii
și că dacă asta îmi va afecta viața,
va trebui să accept situația.
iar situația
succint formulată acușica
și imposibil de aplicat la supărare e aceea că
speranța moare ultima, iar când moare speranța, rămâne pasiunea pentru jurnalism.
{{text}}