Închiderea ex abrupto a Gazetei tipărite mă doare mai tare decât pe mai tinerii mei colegi. E ca o rană, ca o arsură. Normal să sufăr așa din moment ce aici am publicat în decembrie 1967, nefiind încă angajat, primul meu articol.
Era despre juniorul Anghel Iordănescu, Antrenorul Secolului de mai târziu. Numele ziarului tocmai se schimbase, opera lui Emanuel Valeriu, din Sportul popular în Sportul, care, la rându-i, avea să se transforme după '89 în Gazeta Sporturilor.
Indiferent cum s-a chemat, el a însemnat pentru mine un serviciu și un salariu, modul de a-mi câștiga pâinea. Dar nu numai atât, ci și locul de care m-am legat profesional și sentimental pentru totdeauna, cel de care nu mă voi dezice niciodată. Cu oamenii de-acolo am plecat la drum și sper să merg cu ei până la capăt.
Recunosc că mă încearcă azi o tristețe fără margini, dar și o imensă nedumerire. Fără a contesta dreptul patronatului de a lua orice decizie, în genul lui Gigi Becali la FCSB, dacă admiteți comparația, nu pricep sub nicio formă reproșul, nu-l înțeleg, că GSP ar fi în pierdere, din care pricină s-a și închis printul.
Conform Registrului Comerțului, Gazeta a încheiat anul 2022, ultimul cu date financiare oficiale, pe plus, cu profit de 500.000 de euro!
Și-atunci, mă întreb cum să pedepsești pe cineva pentru c-ar fi făcut ceva ce n-a făcut?!, iată ceva ce chiar mi-e greu să înțeleg. Ba chiar imposibil.
{{text}}