Suntem împreună, eu și Gazeta, de vreo 50 de ani, de când am învățat să citesc. Profesional, am viețuit alături 16 ani, dintre cei peste 30 de presă pe care i-am străbătut. Când printul dispare, se cuvin nostalgii, reverențe și amintiri. Dar se cuvine și să privim lucrurile așa cum sunt ele în realitate.
Duioșia mileniului trei
Da, trecutul Gazetei e fabulous, făcea suta de ani peste zece luni și ceva. Ea va rămâne în online pentru că așa a fost să fie. Ziarul de hârtie e o chestie vintage, miroase a proaspăt, pe vremuri a plumb, azi a cerneluri milenariste.
Însă încet, încet, ziarul tipărit începe să devină un fel de telefon public cu fise, de aparat de radio cu difuzor din pânză sau țilindrul bunicului, pe care-l păstrezi în șifonier, dar nu cutezi să-l porți în public. Acea frumusețe care înduioșează, dar care, în viziunea mileniului trei, nu prea mai ajută la mare lucru.
Consumatorii
De ce touchscreen și nu hârtie cerneluită? Pentru că așa au decis patronii, și nu intru în culise corporatiste. Dar ziarul tipărit nu dispare doar din această cauză. Ci și, sau poate mai ales, pentru că publicul românesc în fața căruia ne-am obișnuit să batem mătănii, deși de multe ori nu prea au sens, nu mai consumă ziare tipărite.
Cel francez consumă, cel italian consumă, cel spaniol consumă, cel românesc, nu! Compatrioții (și de cele mai multe ori contestatarii) noștri vor platforme, nu ziare. Pe platformă pot interacționa, pot comenta, îi pot certa pe autorii materialelor, pot deveni mai deștepți decât aceștia.
Nu vă supărați pe mine, dragi colegi și dragi cititori! Dar sfârșitul ziarelor pe hârtie în România vine mai ales din cauza publicului. Restul, frecușuri corporatiste, aniversări de Centenare neîmplinite, există aievea, dar nu ele au mototolit hârtia ziarelor și au aruncat-o la coș. Păcat!
{{text}}