Chioșcul din parc este o cutie de carton presat de culoare incertă. Are o gaură drept în mijloc, o tejghea de tablă pe care se întind ziare și reviste și un fel de ușă batantă pe care atârnă alte publicații. Unele sunt prinse cu cârlige de o sfoară care traversează ușa.
Din dreptul spărturii începe coada. Sunt mulți bărbați, ceva copii și adolescenți. "S-a băgat, domnule?" "Nu, zice că pe la 10 ajunge." "Dacă iar aduce 20, stăm degeaba pe aici." Coada să aibă vreo 40 de persoane. Ziare și reviste sunt destule. Că doar e democrația anilor 90. Dar fiind luni dimineață, lumea așteaptă ceva anume.
Duminică a fost etapă și nu ai altcumva să știi de adevăratelea cum a jucat Bistrița la Timișoara. Și nici cum Rapidul a dat-o de gard la Târgu Mureș. Motanul Maier părea mai în formă decât Constantinovici. În plus, ce-o fi cu ăia de la Electroputere că sunt mai sus decât Brăila lui Pluto.
Mașina vine și aruncă pe tejghea o mână de ziare. "Să nu dați mai multe, doamnă! Câte unul la fiecare să vă ajungă"." Dar ce, nu vă ajunge câte unul la trei oameni?", strigă doamna. "Fir-ați ai dracului cu fotbalul vostru cu tot. Parcă vă dă Steaua de mâncare" se aude o voce de femeie care nu are pe unde trece.
Gazeta poposește în primele mâini. Proprietarul se dă doi pași la o parte și deschide la mijloc. Două capete se mai bagă în ziar. "Iar am luat-o în minutul 87." Rând pe rând ne înșirăm de-a lungul aleii, fiecare cu ziarul lui.
E liniște, e luni dimineață, e cel mai bun ziar din lume, singurul care ne leagă cu pasiune, povești, adevăr, nemulțumire și speranță. Apoi, Gazeta se dă ca o făclie mai departe, până ajunge acasă. "Data viitoare stai tu la coadă".
Tare mi-e dor să mai prind Gazeta mea de luni.
{{text}}