Am tot ezitat să scriu despre echipa naţională, aşa cum mulţi ezită să se gândească la ea până nu vine vreun soroc. Pentru că e o întâlnire cu noi înşine.
Naţionala ne reprezintă nu doar aşa, pentru că i se cântă imnul (ce, noi ne cântăm imnul când mergem la muncă?), ci pentru că e la fel de netalentată, dezordonată, necâştigătoare ca mulţi dintre noi. Puteţi să protestaţi, dar uitaţi-vă în jur. Şi uitaţi-vă mai larg, să vedeţi cât de puţin contăm în lume.
Ca şi naţionala, suntem şi fricoşi. Priviţi cum nu suntem în stare, spre deosebire de polonezi, baltici, unguri, să declarăm deschis ce facem sau ce nu facem pentru Ucraina. Trebuie să spună ucrainienii, să ne mulţumească pentru ajutor, în vreme ce oficialii statului nostru tac mâlc, nu cumva să îşi asume ceva. Jenant. Asta spune o tonă de lucruri despre cine suntem sau, mai degrabă, despre cine nu suntem.
Diminutivilia
Frica. Mereu a fost aşa. Sindromul celui mic, care se face şi mai mic. Amintiţi-vă de ultima calificare la Euro şi de seria interminabilă de meciuri egale de atunci, inclusiv în partide amicale, inclusiv împotriva unei echipe a Greciei ai cărei jucători avuseseră o noapte extrem de interesantă înainte de joc.
Teama, teama de a avea curaj, de a pierde şi puţinul care ni se dă din start, punctul ăla, de fapt punctuleţul, că aşa e la noi. Alt sindrom al neputinţei verticalităţii şi spusului pe şleau, la noi nu sunt bani, sunt bănuţi, nu sunt probleme, sunt problemuţe, nu e mâncare, e mâncărică. Să camuflăm, să edulcorăm, să facem totul pastel până la greaţă. Cică aşa am trecut vremurile. Cocoşaţi.
Drepţi, târâş!
Îmi aduc aminte că după un 0-0 cu Spania, Florin Andone a declarat candid că "important e că n-am primit gol". Imaginaţi-vă: vârful de atac, într-un meci amical, nu era supărat că n-a marcat (meseria lui), ci era mulțumit că am rămas ca la început, albi, imaculaţi, stană de piatră.
Să nu riscăm, să nu experimentăm, să ne betonăm în puţinele lucruri pe care le ştim şi aşa, pâş, pâş, să trecem prin viaţă. Sau pe lângă ea.
Ţinerea de minte
Acum e un nou termen pe care mulţi îl întâmpină triumfalist. "Ne calificăm, domne!". Da, e posibil. Dar cum? Noi nu avem memorie. Sau, mai bine zis, nu avem atâta memorie încât să ne aducem aminte când am câştigat ultima oară un meci decisiv.
În schimb, ştim când nu. Cu Islanda pentru barajul de Mondiale. Cu Norvegia ultimei şanse (din grupă) pentru ultimul Euro şi apoi iar cu Islanda la baraj. Cu Grecia în barajul Mondialului 2014. Şi tot aşa.
Ştiu, am ajuns la Euro 2016 cu o victorie în Feroe. E ca şi cum ar spune acum israelienii că, dacă ne iau faţa, au meci decisiv cu Andorra. Haida de!
Joc de glezne şi de maţe
Meciurile decisive creează ceva decisiv în interiorul unei fiinţe. O altă realitate. Nu mai ai scăpare. Nu există amânare, trebuie să-ţi înfrunţi destinul chiar atunci, în acea clipă. Or, fix ce ziceam, noi nu pregătim asta. La noi, cu procrastinarea e invers de cum spune imnul (ipocrizia ar trebui să aibă un minister).
Amânăm. Şi când nu mai putem, nu mai ştim ce să facem. Pe unde să scoatem cămaşa. Funcţie de rezultatul dintre Israel şi Elveţia (pe care nu îl ştiu la vremea acestei scrieri) ne trebuie egal sau victorie cu echipa lui Zahavi. Raţional, e diferit. De fapt, e tot aia. Pentru că meciul se joacă în interior. Pregătirea fiinţei ascunse, care iese la iveală în momentele critice, e crucială. Să nu tremure, să n-o apuce pandaliile, să nu lase loc îndoielii şi păgubosului "să se termine odată!".
Raţiune şi (ne)simţire
Acum mult timp, la un Euro de handbal fete ne trebuia o victorie cu Norvegia pentru a ajunge în semifinale. Am ajuns să conducem cu 3 goluri la vreo două minute de final. Şi atunci am văzut cum s-au deschis porţile infernului interior. Pur şi simplu, din frică de succes, ale noastre nu mai puteau să dea o pasă, mingea le frigea, le ţopăia între mâini de parcă era vie. Ne-au bătut la un gol. Un coşmar.
Un meci decisiv se pregăteşte ca pentru trecerea în altă dimensiune. Cu mintea care să domine sufleţelul. Na, uite c-am îndulcit-o şi eu!
{{text}}