A fost negru pe alb, n-am cum și nici de ce să mă ascund, n-am crezut în această calificare. Am spus-o, am scris-o. La acel moment, când jocul scârțâia groaznic, deși rezultatele erau cu noi, așa se vedea. Sâmbătă seara însă, pentru prima dată în această campanie, România chiar a arătat altceva!
Și aici l-aș credita pe Edward Iordănescu, care cred că la Felcsut a luat cu brio examenul de selecționer.
România chiar a impresionat, prin organizare, prin dăruire, chiar toți jucătorii au înțeles să se pună în slujba obiectivului final, calificarea.
N-a fost nimeni vedetă, n-au fost nervi, n-a dat nimeni din mâini, nici la 0-1, toți s-au bătut ca simpli soldați. Și au avut și sclipiri. Da, au fost mai soldați ca israelienii. Au fost greșeli, am înghețat la golul lor din minutul 2, dar n-a mai văzut acea disperare în joc, haosul, lipsa de orizont, de viziune, din alte meciuri.
OK, n-am jucat cu vreo mare forță, dar ne-a fost teamă de rănita națională a Israelului.
Moldovan o certitudine, chiar și cu emoții, Rațiu perfect, la fel și Drăgușin. Stanciu a cărat ranița fără ifose, Burcă și Bancu au știut să și sufere, Screciu o stâncă, Răzvan Marin peste tot, Hagi mereu cu câte o idee, chiar dacă nu toate i-au ieșit.
Pușcaș chiar a fost, în sfârșit, vârf și omul de sacrificiu, Drăguș mereu un potențial pericol. Da, am și suferit, dar lucid, fără panică, am simțit, chiar dacă de la televizor, că băieții au fost, după mult timp, o echipă.
Poate că dincolo de calificarea în care mulți nu mai credeau, asta e cea mai mare realizare a lui Iordănescu și a acestei generații. Selecționerul a primit-o și s-a ținut de cuvânt. De ambele promisiuni: calificarea și echipa! El a crezut când mulți alții n-au făcut-o. Trebuie să recunosc asta!
Pentru că România chiar a fost aseară o echipă, o familie, cum le tot place lor să spună. Cum n-am mai văzut-o de multă vreme. Poate vom mai pierde meciuri, sigur vom mai și câștiga, dar de aici trebuie pornit, e punctul zero.
Iordănescu a reușit să închege o echipă total rătăcită. Cu poticneli, cu mult noroc, dar important e că a reușit. E luminița de la capătul unui tunel a cărui ieșire n-o mai vedeam.
Am realizat o calificare, dar mai e ceva de luptă să dovedim că putem chiar mai mult. Cu această atitudine, chiar se poate. Chiar dacă o să mai și pierdem, chiar dacă o să mai suferim.
Acum e momentul să ne bucurăm și să savurăm momentul. Bravo, băieți! Bravo, Edi!
{{text}}