Mi s-a sugerat că eu și câțiva dintre colegii de la GSP ar trebui să le cerem iertare selecționerului și elevilor acestuia din pricină că nu o dată i-am criticat pe parcursul campaniei pentru Euro 2024. În consecință, deoarece ei au reușit calificarea, ar cam fi momentul ca noi, presa în general, să ne punem cenușă-n cap.
Deși e în afara oricărui dubiu că prezența la turneul final continental înseamnă o performanță, nu mă simt cu nimic vinovat față de națională și de responsabilii ei. Ca atare, nici n-am să-mi fac mea culpa. Întrucât nu consider că am greșit în raport cu "tricolorii", că am vreo datorie neachitată la ei.
Am scris ce-am văzut. Numai că uneori, de pildă, la Priștina cu Kosovo, la Lucerna cu Elveția ori la Budapesta cu Belarus, ba și la București cu Israel, nu mi-a plăcut ce-am văzut. În sensul că rezultatele au luat-o înaintea prestațiilor etalate de Stanciu et Co.
De multe ori departe de pretențiile fanilor, care s-au simțit dezamăgiți și au suferit. E ceea ce trebuia spus, nu ascuns, chiar dacă relatările corecte, sincere, i-au deranjat pe cei din anturajul naționalei.
Cum mai e de disputat meciul de marți cu Elveția, care va certifica România pe locul 1, ce sperăm, ori o va coborî pe 2, analiza întregului traseu continental trebuie amânată spre a cuprinde și ultima confruntare.
Până atunci, să repetăm că sorții le-au surâs "tricolorilor" când i-au repartizat într-o grupă abordabilă. La îndemâna lor, întrucât, exceptându-i pe elvețieni, urmau să întâlnească numai adversari mai slab cotați.
Nu doar atât. Alt avantaj a constat în faptul că Israel și Belarus n-au putut susține, din motive extrafotbalistice, toate meciurile acasă, ci au fost nevoite să apeleze la terenuri neutre. Dacă li s-ar fi întâmplat băieților noștri ceva asemănător, sigur că am fi invocat neajunsul. Nu l-am fi trecut sub tăcere.
Fără să se supere cineva, să mai observăm că ierarhia din grupă doar a respectat, de la locul 2 în jos, clasamentul FIFA la zi. Conform căruia, având un coeficient superior celor ale Israelului, Belarusului, Kosovo și, firește, Andorrei, România se afla în pole position. Favorită la calificare.
Cu alte cuvinte, obținând biletele pentru Euro 2024, ea n-a spart niciun plafon, doar a făcut ce se prefigura că trebuie să facă. În context, pentru că și-a atins scopul, e normal să fie lăudată. Să i se aducă elogii. Mai puțin normal e însă, părere mai largă, să i se dedice ode. Să i se închine imnuri de slavă.
Pe de altă parte, echipa și selecționerul merită felicitări, chiar toate, pentru evoluția din duelul decisiv de sâmbătă cu Israelul. Pentru că prestația ei a fost cea mai bună din actuala campanie, una solidă, articulată, minuțios pregătită.
Grație unei partituri inspirat alese și la fel interpretate, naționala noastră a jucat, în sfârșit!, ce și cum trebuia. Ca o formație stăpână pe mijloacele ei, dezinvoltă, organizată ceas.
La rându-i, Edi Iordănescu s-a dovedit mai curajos și mai inspirat decât altădată. Surprinzătoare, titularizările lui Pușcaș și Ianis Hagi, în special a "italianului" ce nu mai marcase din luna martie!, au constituit mișcări câștigătoare. Soluțiile căutate.
Automat, bile albe pentru Edi, care are și meritul, unul dintre ele, de a fi reabilitat la lot noțiunile de forță a grupului, de muncă și de disciplină, fals socotite de unii depășite, demodate. Dar despre toate astea, amănunțit, după Elveția.
{{text}}