Avem un EURO, cum procedăm?

O să încep direct. Cu o temă pe care am auzit-o repetată obsedant și deranjant în orele astea de după obținerea calificării. Da, am avut noroc! Și punct. Noroc cu carul. Nu la meciul de sâmbătă, în general în campania asta de calificare. 

Sincer, dacă prin cine știe ce exercițiu SF cineva de la UEFA mă punea pe mine să fac o grupă pentru România și să încropesc apoi un scenariu de desfășurare a ei, sincer deci m-aș fi jenat să aleg așa ceva. Să aleg aceste adversare și, ulterior, ceea ce s-a întâmplat cu aceste adversare. 

Din 5 rivale, două au fost în război și n-au putut juca meciul cu noi pe terenul lor, o a treia nu e prea departe de război, iar cea mai bună dintre toate, care nu e niciodată în război, traversează cea mai proastă perioadă din ultimii ani. Mai rămâne una, singura pe care am bătut-o în două manșe, de care ne temeam, căci, nu-i așa?, nu mai există echipe mici.

Deci da, am avut noroc! Cu carul. Și ce dacăăăăăăăăă? Era mai bine să avem ghinion? Eu zic că nu, iar dacă actualul selecționer a preluat și acest aspect de la tatăl lui, cu atât mai bine. Norocul e o componentă esențială în viață, deci și-n fotbal. 

A fost bine în 2001, când am avut o neșansă feroce în "dubla" cu Slovenia (includ la neșansă și arbitrajul) și n-am mers la Mondialul asiatic? Evident că n-a fost bine, iar eu cred că de-acolo ni se trag multe, de-acolo a început cu adevărat căderea noastră. Poate că dacă ne calificam atunci, inerția câștigătoare scotea fotbalul nostru din mocirla în care deja intrase și-n care s-a scufundat ulterior.

Paradoxul nostru și bucuria uitată

Avem, așadar, un Euro și mulți nu știu cum să procedeze cu el. Nu știu, de fapt, să se bucure. Sau cum să se bucure. Pentru că atunci când vine vorba de echipa noastră națională am cam uitat cu toții cum e să ne bucurăm.

Chiar persistă o senzație că unora le-a părut rău că n-am dat-o iar în bară, căci aveau deja pregătit arsenalul de cuvinte inferioare îndreptat spre "tricolorii" noștri. Care, așa cum sunt ei, mai buni sau mai răi, mai pregătiți sau nu, departe poate de alte generații, sunt ai noștri, alții n-avem.

Societatea noastră e în mijlocul unui mare paradox. Trăim totuși în țara în care cel mai popular club, ce adună cei mai mulți spectatori pe stadioane și face ratingurile cele mai bune la televiziuni, e doar o jucărie în mâinile unui om, probabil guvernat de bune intenții, dar care n-a avut jucării când era mic, așa că profită acum, în prag de andropauză. 

Iar acestui club îi este totul iertat, fanii îi rămân aproape, scuzele puerile sunt mereu acceptate, iar tactica și schimbările sunt analizate constant și serios, deși "Ziua cârtiței" e deja un film prost pentru ceea ce petrece acolo. 

Aceeași țară privește cu destule rezerve o calificare la un turneu final obținută cu noroc mult și fotbal puțin, dar o calificare ce nu ne-a fost mereu la îndemână.

Prea multe veri de genul ăsta am fost implicați în turnee finale de dat cu părerea, prea multe veri de genul ăsta le-am petrecut privind la alții și gândindu-ne cum ne-ar fi stat nouă acolo, în prea multe veri de genul ăsta ne-am dorit fie și să putem critica, dar să avem pe cine! Scufundată într-o mare de indiferență, după ce naufragiase într-un ocean de mediocritate, naționala de fotbal a României își revendică din nou dreptul de ne reprezenta ca nație. Ăsta e cel mai important câștig al acestei calificări, iar băieții ăștia ar trebui deja să conștientizeze ce înseamnă.

Șansa unei generații

Era din ce în ce mai limpede că lumea nu mai trăiește meciurile României ca altădată. S-au schimbat vremurile, s-au schimbat generațiile, generații care n-au trăit ceea ce am trăit eu și cei de vârsta mea. Timpurile alea când dansam de bucurie împreună cu Hagi, ne ștergeam lacrimile împreună cu Răducioiu, ne durea piciorul când îl durea pe Ilie Dumitrescu. 

Generații care nu știu ce înseamnă un extaz colectiv, precum cel de după Argentina, ori o dramă comună, cea de după Suedia. De aceea era important să nu ratăm încă o calificare, să nu mai adăugăm o generație în haosul uitării.

Mergem, așadar, la Euro. Cu toții, chiar și cei care nu vor reuși să ajungă acolo se vor simți părtași. Fiindcă asta e magia acestor competiții. Am văzut pe viu 7 turnee finale, de Mondiale sau Europene, și știu ce spun. 

E posibil să pierdem meciuri acolo, e probabil chiar, căci o să dăm și peste "balaurii" continentului. Poate o să fie și niște eșecuri drastice, eventual, vom fi triști. Așa, și? Tristețea e întotdeauna preferabilă nepăsării.

Dar poate că "tricolorii" ce vor merge la Euro vor duce în bagajele lor și altceva. Poate vor duce spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. 

Sunt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că simt că o fac degeaba. Vor fi mulți în Germania, vor ridica vocea, vor încerca să câștige meciurile lor cu adversarii ce ne vor fi desemnați și, nu știu de ce, simt că ei vor reuși. Dacă reușitele vor ajunge și-n iarbă, cu atât mai bine.

Avem un Euro, ce-ar fi totuși să ne bucurăm!