Lungul drum de la Euro la Mondiale

28 mai 1997. Borussia Dortmund tocmai câștigase Liga Campionilor după o finală cu Juventus, toată lumea sărbătorea târziu, în noapte, într-un hotel din Munchen, mai puțin un tip blond care sorbea, fără mare chef, dintr-o bere.

În mijlocul festivității se îndreaptă către masa la care era așezat antrenorul Hitzfeld, se așază lângă el și îl întreabă "te-ai gândit cum putem îmbunătăți echipa pentru sezonul viitor?". "Matthias, ești nebun? Hai să ne bucurăm astăzi și să ne apucăm de muncă de mâine", a venit răspunsul pentru mereu nemulțumitul Sammer.

În anii ce au urmat, fostul mare apărător al Borussiei Dortmund și-a păstrat stilul incomod, fără compromisuri, reușind să restructureze din temelii sistemul de copii și juniori al Germaniei în calitate de director tehnic al federației, punând bazele titlului mondial din 2014, iar apoi, la Bayern, din aceeași postură, a jucat un rol esențial în câștigarea triplei anului 2013.

România de acum are nevoie de un Sammer care să pună întrebările potrivite atunci când ceilalți sărbătoresc, pentru că de calificat la Euro am făcut-o și în 2008 și în 2016. Ce a urmat după acele turnee finale știm cu toții.

Ce ne spune prezentul?

Că am produs mai degrabă o minune ajungând la turneul final, iar miracolele sunt rare. Nu mai are sens să repet ceea ce s-a tot scris de sâmbătă noapte până acum, de grupa ușoară, de conjunctură sau noroc. 

În schimb, vreau să vă ofer niște cifre care, cred eu, reflectă fidel imaginea prezentului. Iată cum stăm, nu în comparație cu balaurii fotbalului european, ci cu ăștia mai de nivelul nostru care au reușit să se califice la Euro.

La sosirea în țară, Răzvan Burleanu a spus că izbânda noastră e o consecință a muncii depuse de Federație în ultimii șapte ani, a proiectelor și programelor implementate de administrația sa. E logic să încerce să ne ofere o asemenea perspectivă, dar statistica de mai sus îl contrazice. 

Un fotbal fără reprezentantă în grupele cupelor europene, fără jucători ori antrenor în Champions League, cu doar șase fotbaliști în cele cinci campionate puternice, dintre care doar Răzvan Marin și Drăgușin titulari incontestabili, este mai degrabă unul de la periferia Europei, nu unul clădit pe baza unei strategii.

Tot atât de adevărat este că orice și-ar propune Federația, ea depinde foarte mult de cluburi, de felul în care acestea știu să gestioneze resursa umană, de la tipul de antrenori pe care îi angajează, și nu doar la prima echipă, ci și la copii și juniori, la jucătorii pe care fie îi produc, fie îi transferă, la infrastructura pe care o pun la dispoziție, la stabilitatea managerială și financiară, iar toate acestea se fac cu bani. Sunt bani în fotbalul românesc? 

Momentan nu, iar distanța față de țările din jurul nostru crește de la an la an. Nu există club din România care să se compare ca buget cu Steaua Roșie, Ferencvaros, Slavia Praga ori Ludogorets, iar pentru ca bucuria de sâmbătă să poată fi multiplicată, e nevoie ca managerii Federației, ai Ligii și ai cluburilor să se închidă cât mai rapid în aceeași sală, să renunțe la orgolii și să găsească răspunsuri folositoare la întrebări de genul:

• De ce nu mai avem meseriași care să știe să conducă din punct de vedere sportiv un club? 
• Cum putem importa din zona de business oameni care să producă bani? 
• Sunt suficient de bine pregătiți antrenorii noștri? 
• Dacă nu, de ce și cum reparăm problema? 
• Unde ne trimitem la specializare antrenorii din centrele de copii și juniori? 
• De ce nu se mai adaptează fotbaliștii români în străinătate? Ce le lipsește? 
• Cum sistăm importurile de jucători străini de mâna a treia? 
• Cum convingem guvernanții că e nevoie, nu doar în interesul fotbalului nostru, ci pentru sănătatea întregii populații, ca românii să facă sport?

Ajunge grupul?

Ce a făcut Burleanu bun? În ciuda curentului popular, l-a păstrat pe Edi Iordănescu după retrogradarea din Liga Națiunilor, iar acesta din urmă a construit o echipă într-o perioadă în care marile succese se realizează doar în grup. 

Italia și Argentina au câștigat ultimele trofee majore ale fotbalului mondial cu niște generații mult mai puțin talentate decât cele din trecut, având însă unitate, voință și selecționeri care și-au concentrat munca în jurul acestor valori.

Până unde te poate aduce însă un grup văduvit de mari individualități? Putem spera ca Germania 2024 să nu fie unica mărgică a acestei generații, pentru că atunci când tragem linie, chiar lipsite de strălucirea de altădată, Argentina și Italia i-au avut totuși pe Messi, Di Maria, Alvarez, Chiesa, Immobile, Insigne ori Spinazzola. 

Și ca să venim mai aproape de nivelul nostru, la unguri vedem un Szoboszlai, la sloveni pe Oblak sau Sesko și la scoțieni pe Robertson și McTomminay.

Care dintre fotbaliștii români ar putea progresa în următorii ani suficient de mult încât să ofere acestui grup acel 10-15% necesar pentru a fi și în SUA/Mexic/Canada 2026? Poate Drăgușin, primul român cu perspective reale de a juca la un mare club din ultimii ani , eventual Man, care pare a se fi adaptat, în sfârșit, Italiei, ori Mazilu posesor al unei constituții și viteze demne de fotbalul adevărat. 

Chiar, tinere domn, ce ai zice să încerci să mergi la Brighton, să dai din coate și să te înșurubezi în cel mai bun campionat din lume? În rest? Sperăm ca Șumudică să-l ghideze mult și bine pe Drăguș, pentru că face treabă excelentă cu el, tragem nădejde ca Ianis să devină titular constant în LaLiga sau ca Rațiu să îl scoată din primul unsprezece al lui Rayo pe albanzeul Balliu (doar rezervă în naționala țării sale).

E suficient? Aș zice că mai degrabă nu. Un lucru însă este cert, iar aici Mihai Stoichiță avea dreptate, Euro ăsta ar trebui să fie un soi de locomotivă pentru jucătorii noștri. Tot le place lor, după fiecare eșec sau semieșec, să zică "trebuie să muncim mai mult", na că acum au și motiv. Trageți tare, băieți, ca să prindeți lotul pentru Germania!