La CM feminin, România vrea mereu mult, dar în ultima vreme obține foarte puțin în raport cu banii publici înghițiți de acest sport
Fetele au plecat (cu cursă de linie, nu s-a găsit un charter!) spre Danemarca, făcând o haltă la Amsterdam. Acolo, la Henning, e frig rău de tot, minus șapte grade. Hotelul ne e prezentat în corespondențe ca unul de mare lux, cam 160 de euro camera pe noapte, pentru două persoane. Cu banii ăștia, la Poiana Brașov nu găsești nimic în "minivacanță", mai bine cauți o pensiune mai modestă pe la Moeciu.
Mondialul tuturor
Dar e bine că e cald în camerele de la Henning și că e cald și în sufletele copleșite de optimism. Chiar dacă în primele două meciuri (cu Chile și cu Serbia) nu va fi pe teren Cristina Neagu, chinuită de o accidentare. Până la urmă, cine e Chile la handbal feminin? Nimeni! Compatrioatele lui Zamorano, Salas, Vidal sau Alexis Sanchez, nu spun nimic. Până la urmă e un Mondial la care participă și Groenlanda! A pierdut primul meci, 43-11 cu Norvegia, dar nu contează, e bine că semicercul începe să cuprindă întreaga planetă!
Dependența de Messi de pe semicerc
Revenim la Cristina. De patru ori cea mai bună handbalistă din lume, în 2010, 2015, 2016, 2018. Un fel de Balon de Aur, Messi adică, sau măcar CR 7. Întâmplător sau nu, în acei ani în care Cristina a strălucit, locurile României la marile competiții, Mondiale sau Europene, au fost 3, 3, 5 și 4. În rest, când "Messi a handbalului feminin" n-a fost în formă sau chiar a fost accidentată (ca acum!), România s-a clasat pe locurile 10, 9, 12, 12 la Europene, în anii pari, și 8, 10, 10, 19 (!!!) la Mondiale, în anii impari. Mai mult decât modest.
Atracția noastră magnetică
Toate jucătoarele din lotul de acum, pregătit de Florentin Pera, provin din campionatul intern. E normal, vorbim despre cel mai puternic campionat din lume sub aspectul finanțării. De ce credeți că vin jucătoarele străine din Nord (ale căror reprezentative cam șterg pe jos cu naționala noastră) să muncească în România? Pentru că în Norvegia, să zicem, li se oferă 10, cu indulgență 12 mii de euro pe lună (și aceia din fonduri private), pe când în România cluburile de handbal au finanțare publică și le pot recompensa cu ceva mai mult, chiar spre 20 de mii de euro!
Anglia handbalului? Da și nu prea
Cumva, dacă forțăm nota, handbalul feminin din România e precum fotbalul din Anglia. Jucători străini foarte buni, foarte bine plătiți, dar echipă națională fără cine știe ce performanțe. Până aici ne asemănăm un pic. Deosebirea radicală constă în aceea că în timp ce la nivel de club Anglia cucerește de multe ori distincții europene (la ultima ediție a cucerit două trofee din cele trei, prin Manchester City și West Ham United), cluburile românești, așa garnisite cu supervedete mondiale și așa ghiftuite cu bani publici cum sunt, nu reușesc să spargă plafonul mediocrității. Ultimul nostru trofeu de Liga Campionilor datează din 2016, iar în sport opt ani înseamnă foarte mult!
Hai Eldorado!
Ce sperăm acum, de la Mondialul din Danemarca și Norvegia? În mod cert, un loc mai bun decât acel 19 pe care ne-am clasat la ultima ediție. Probabil că-l vom și reuși. Dar oare acest veritabil Eldorado al handbalului feminin mondial care a ajuns să fie România nu-și poate propune să ia o medalie, să ne bucure și să ne facă să mai uităm că în loc să facem altceva cu banii publici, noi plătim regește jucătoare din patru zări? Hai România!
{{text}}