Începe luna aceea a anului în care în România se sparg cele mai multe televizoare. Pentru că nicicând suferința nu e mai mare decât atunci când joaca Naționala fetelor de la handbal. De data asta la Mondial. Vă invit, însă, să vă temperați așteptările. România e mare la handbal, dar doar rar. Să trecem la date, fapte și întrebări.
Naționala feminină de handbal debutează de Ziua Națională la noua ediție a Campionatului Mondial, cea din Danemarca. Grupa este una accesibilă, Danemarca, Serbia și Chile, dar Cristina Neagu va fi absentă. Nu e clar cât, poate un meci, poate întreg turneul. Chiar și așa, România are șanse foarte bune să treacă de grupe. Cu ceva noroc, adică o adversară accesibilă, ar trebui să jucăm chiar în sferturi. Mai departe? Trebuie să fim cu adevărat buni.
Iar dincolo de această introducere, optimistă pe alocuri, începe adevăratul nostru test. Un test care nu este al jucătoarelor prezente pe teren. Jucătoarele vor face fix cât vor putea ele și cât le-a pregătit sau le-a dat idei noi Florentin Pera. Ele sunt produsul unui sistem public de sport pe care societatea noastră l-a acceptat și pe care-l finanțează abundent. Un sistem pe care l-am adoptat de decenii, dar care în ultimii cinci ani și-a atins apogeul.
Sistemul funcționează așa: România, prin autoritățile sale politice, administrative și sportive, a acceptat să finanțeze aproape integral din bani publici funcționarea unui campionat în care joacă printre cele mai mari sportive ale lumii. Acestea sunt plătite cu sume de bani care trec în mai multe situații de 10 mii de euro. De fapt, România plătește vârfurile salariale ale acestui sport. În absența unui program de austeritate al guvernului, sistemul ar fi mers mai departe, dar contractele noi au fost limitate la 6 mii de euro. Cele vechi pot fi însă prelungite la un nivel superior.
Banii vin în majoritate de la primării, dar și de la ministere. Cheltuielile merg de la câteva sute de mii de euro până aproape de 4 milioane de euro anual. Rezultatul este că avem o sumedenie de jucătoare străine valoroase și o mână de românce de nivel mediu. Plus două echipe de Liga Campionilor, cu rezultate medii. Eu consider că a fi în primele opt echipe ale lumii constant poate fi socotit un rezultat mediu.
Nu-mi este, însă, clar de ce cheltuim acești bani. Care este obiectivul? Și, atenție, nu cel sportiv al echipelor pe care comunitățile le înscriu în campionat. Ci chiar obiectivul comunității. De ce plătește o primărie câte un milion de euro pentru aceste echipe? Ca să câștige un campionat, o cupă europeană? Ca să promoveze orașul? Ca să creeze o stare de spirit bună alegătorilor? Ca să aducă investitori? Ca să încurajeze sportul local? Ca să găsească talente? Ca să aibă naționala un pol de jucătoare care să aducă cupe? Ca să facă lumea sport? Ca să aducă venituri la buget? Ca să trăiască bine handbaliștii? Ca să trăiască bine administrațiile sportive?
Încercați dvs să vedeți care răspuns la întrebări se potrivește comunității în care trăiți. Iar dacă nu-l găsiți, poate vă întrebați primarii și consilierii locali ce au de gând anul viitor.
Deocamdată, performanța naționalei va fi rezultatul acestui sistem. La ultimele 10 ediții, adică în 20 de ani, am fost de patru ori în sferturi, am jucat trei semifinale și o semifinală. Dacă vi se pare complicat de calculat, de fapt în 6 din 10 situații nu am trecut mai de parte de optimi. De fapt, de 6 ori am fost între locurile 10 și 13.
Tehnic, asta nu ne califică la mari așteptări. Trebuie să fim mai curând temperați. Totuși știm că România poate face mereu un rezultat mare. Problema este că nu-l poate face niciodată de două ori la rând. Statistica o arată. Iar în ultimii șase ani, trei ediții, nu am fost mai sus de 10. La Europene, în 2018 și 2016, am fost pe 4 și pe 5, însă. Deci o șansă ar fi.
Așa că țin pumnii să fie 2023 anul acela bun care apare din când în când. Dar cel mai tare țin pumnii ca lumea să înceapă să pună întrebări tuturor celor care conduc administrația și sportul românesc. Deci care-i faza pentru care cheltuim noi atâtea milioane din bani publici pentru handbal? Că pare că nu e pentru națională. Deci care-i planul pe viitor, ce așteptări sunt, care-i performanța și mai ales care-i obiectivul? Da, dincolo de plata salariilor. Și, da, handbalul nu poate exista fără bani publici, dar, atenție, nu poate funcționa fără să răspundem la aceste întrebări.
Întrebări care rămân valabile și dacă o să ne întoarcem campioane mondiale, ceea ce-mi doresc din tot sufletul. Așa că aduceți televizoarele!
{{text}}