O adâncă plecăciune

Mărturisesc că nu mă omor după handbal. Nici atât nu mă atrage cel feminin, devenit din ce în ce mai bărbătesc. Îmi aduc aminte cum se întreba, mirându-se, Ioan Chirilă că „Unora le poate plăcea un sport care se joacă pe doi, trei metri, la semicerc, în timp ce în restul terenului se poate organiza o masă tovărășească, o chermeză?!”. Exagera inegalabilul Vanea, dar nu foarte tare.

În consecință, îmi dau cu părerea despre despărțirea Cristinei Neagu de națională din postura de chibiț. Nu de expert, cum îl consider, și-l prețuiesc, pe Costi Prună. Acesta chiar știe cu ce se mănâncă handbalul. E de-acolo, așa că n-am să-l arăt cu degetul. 

Evident, cu atât mai puțin pe Cristi Geambașu, prietenul meu de-o viață și pe viață, care a scris și el pe tema respectivă.

Mai departe însă, nu mă sfiesc să afirm că, desemnată de 4 ori jucătoarea numărul 1 a lumii, mă rog, pe lângă atâtea și atâtea alte distincții și onoruri, Cristina și-a câștigat dreptul la un alt tratament în actuala conjunctură. La unul mai elegant, menit să răsplătească o carieră luminoasă, cu adevărat excepțională. Unică.

Iată de ce nu mi se pare normal să ne referim astăzi des și vocal, chiar agresiv, la defectele Cristinei și nu la calitățile ei. Grație cărora ne-a oferit izbânzi și bucurii nenumărate. Cred că nu-i corect, chiar sunt convins că nu e, să ne concentrăm exclusiv pe mica parte goală a paharului.

E dreptul fiecăruia s-o judece pe Cristina cum vrea. Inclusiv cu asprime. Acela trebuie să calculeze însă câți dintre noi, muritorii de rând, au ajuns între cei mai buni de pe planetă într-un domeniu ori în altul. În oricare. Să calculeze și, implicit, să-și schimbe discursul. Să-l îndulcească.

Probabil că Neagu are și defecte, nimeni nu-i perfect. Să fi fost egoistă, capitol la care mă declar de acord cu Geambașu, căci o plasez mai aproape de Cristiano Ronaldo, ei, Cristiano și Cristina!, decât de mai generosul Leo Messi. 

Deși n-am cunoscut-o niciodată personal, sunt tentat să-i țin partea. Să-i găsesc circumstanțe atenuante în ideea că mulți dintre oamenii deosebiți, cu har, ieșiți din comun, poartă cu ei, precum o povară, o doză de egoism. Care, păstrând proporțiile, se confundă până la un punct cu simțul valorii de sine.

Iată încă un motiv pentru care Cristinei, care a reușit să transforme uneori un sport de echipă într-unul individual, ba și într-un recital, i se cuvenea o reverență la retragerea din națională.

Nu ironii și critici, fie ele și justificate, ci o adâncă plecăciune. Asta e, îmi cer scuze, opinia unui nespecialist în materie de handbal. A unui simplu privitor, care simte nevoia să-i mulțumească sincer Cristinei Neagu.