Excelența românească

S-a abuzat de bietul „super” în ultimii ani. Să convenim că superlativele în România sunt totuși o afacere românească. Așadar vorbim despre mediocritate în haine strălucitoare și atât

Antrenorul anului? Edward Iordănescu. Înaintea lui Gheorghe Hagi. De ce? Pentru că o calificare la un campionat european e mai importantă decât un titlu de campion cu Farul Constanța, urmat de o aventură europeană sfârșită prost și o cădere dramatică în campionat.

Edi Iordănescu a fost un antrenor care a înțeles și a înțeles repede că nu are mari valori la dispoziție, dar are jucători cu care poate construi o echipă. O echipă care să reziste, să fie capabilă să îndure și – cu puțin noroc (care a venit și el) – să marcheze în momentele decisive și să obțină rezultate.

Naționala, o vitrină

În definitiv, România nu doar că s-a calificat la EURO, dar s-a calificat neînvinsă. Asta înseamnă ceva. Edi Iordănescu nu e mai bun antrenor decât Gică Hagi. Nu aceasta este discuția. A avut doar un an mai bun (Hagi a avut doar o jumătate de an). Se întâmplă.

Și, în definitiv, Iordănescu jr. construiește în mare măsură din piesele pe care le-a propulsat chiar Hagi sr. (care a avut o a doua jumătate de an foarte slabă, l-au lăsat în primul rând nervii, vede peste tot comploturi și strigă-n deșert strategii de dezvoltare pentru Farul – din păcate, nu-l ascultă nimeni, deși, în chestiunea strategiei, are dreptate).

Alți buni antrenori români (Răzvan Lucescu, Olăroiu, Bölöni, Dorinel, Măldărășanu) nici măcar nu puteau spera să îi ia în acest an fața lui Edi Iordănescu.

Echipa națională a ajuns din nou o vitrină pentru fotbalul românesc, catastrofal la nivel de cluburi în competițiile internaționale. Nu e o vitrină de lux, dar asta e ce avem.

Și să nu uităm că nu demult naționala din Muntenegru bătea România ca pe covoare. Dar până la urmă, răbdarea, dacă există și este exersată, dă roade.

Partea întunecată: arbitrajele

Altfel, campionatul arată rău, acum, în prag de Sărbători. Arbitrajele sunt atât de proaste încât te gândești că nu doar din întâmplare.

Liderul este FCSB, o echipă cu mulți jucători buni (la nivel românesc), dar sabotată de patron – de decenii deja. Iar faptul că o asemenea echipă neprofesionistă conduce, și chiar clar, în campionat nu arată, de fapt, decât că restul pretendentelor la titlu sunt în derivă.

Campionatul e mai slab decât anul trecut. Se joacă mai urât. Cine vrea să vadă "fotbal-șampanie" să se uite în noaptea dintre ani, la reluări, pe YouTube. Nu mai e cazul de "fotbal-șampanie" la zi.

Totuși, n-a fost chiar cel mai rău an pentru fotbalul nostru cel de toate zilele. Echipa națională, cum spuneam, l-a salvat.

A fost însă cel mai rău an pentru presa de sport, care a intrat pe drumul fără întoarcere către altceva. Păcat.