Când un fundaș iese Fotbalistul anului

A trebuit să câștige Radu Drăgușin ca să observăm cât de rare sunt trofeele fundașilor. Nu doar în Ancheta GSP, ci și la Balonul de Aur

Numărasem fundașii laureați ai Anchetei GSP înainte să se aprindă fitilul între cei doi Florini, Răducioiu și Manea. Radu încă nu pronunțase cam gregarul termen de "ciobănie", încă nu venise contraatacul impresarului. 

Dincolo de polemica lor cam nepotrivită pentru mult invocatul spirit al acestor zile, faptul că un apărător iese Fotbalistul anului atrage atenția. Să vedem ce zice însă istoria…

Avantajul portarilor

În general, premianții anchetelor sunt jucătorii de atac, atât la noi, cât și în străinătate. Alternanța Messi-Ronaldo pe plan mondial. Iar la noi nume ca Alibec, Stanciu, Budescu în ultimii ani, adică producătorii de spectacol. Coborâm în istorie și dăm de Mutu, Hagi, Balaci, Dobrin, mereu favoriți ai tribunelor. 

Când nu câștigă mingicarii, s-ar putea să triumfe portarii, pentru că de multe ori și ei sunt spectaculoși. Avem exemplele lui Narcis Coman, Duckadam (firește că în 1986!) sau, mai spre zilele noastre, Tătărușanu și Niță.

Ultimul a fost Chiricheș, în 2013

Dar oamenii defensivelor apar mai greu. Chiar rarisim. Îi avem ca laureați-fundași în acest mileniu pe Contra în 2001, pe Chivu de două ori, în 2009 și 2010. Apoi Chiricheș în 2013, anul marii victorii cu Ajax și al transferului său la Tottenham. 

Dar trebuie să observăm că dintre aceștia fundaș veritabil, în anul încununării sale, a fost doar Vlad Chiricheș. În 2001 Contra trecuse deja de la Alaves la Milan și juca de multe ori mijlocaș dreapta. Iar Chivu, care a dat dovadă de o prolifică polivalență, în acei ani, la echipa națională evolua mai mult mijlocaș central, iar la Interul lui Mourinho evolua în banda stângă, de multe ori cu sarcini ofensive.

Dinu și Gică Popescu, apărătorii-mijlocași

Continuând să citim lista laureaților noștri dăm peste imensele nume ale lui Cornel Dinu, cu 3 trofee, ('70, '72, '74) și Gică Popescu, 6 trofee ('89, '90, '91, '92, '95, '96). Și aici se cuvin câteva comentarii.

 Dinu a jucat stoper doar la primul său trofeu, în 1970, anul Guadalajarei, apoi a urcat la mijloc. La fel și Gică Popescu, libero într-o apărare cu 3 centrali la Craiova anului 1989, dar om de mijlocul terenului la celelalte reușite, nu doar la cluburi, ci și la echipa națională.

După 44 de ani

Și-atunci, cu ce fundași veritabili, sadea, rămânem pe lista cu 58 de trofee decernate de Gazeta Sporturilor din 1966 încoace? Păi, ar fi doar Sameș, în 1979, și Radu Drăgușin acum, la o distanță de 44 de ani. Asta în condițiile în care apărători români emblematici nu și-au putut trece numele pe lista laureaților. 

În primul rând, Costică Ștefănescu și Belodedici, apoi, la o distanță deloc mare de valoarea lor, Iovan, Didi Prodan, Andone, poate chiar și "lateralii" Dan Petrescu, Rednic sau Dorinel Munteanu, ultimul, și el fundaș stânga într-o vreme.

Cannavaro și Beckenbauer

Frunzărim și listele "Baloanelor de Aur". Avem nevoie de 17 ani ca să dăm de un apărător. Fabio Cannavaro în 2006, când Italia a câștigat finala mondială de la Berlin. Dacă vrem să mai căutăm încă un exemplu, avem nevoie de alți 30 de ani, trebuie să coborâm până în 1976, când a câștigat Beckenbauer.

De fapt, ce-a vrut să spună autorul?

În primul rând, că fundașii întrunesc destul de rar sufragiile anchetelor. Apoi, că dacă anul acesta a ieșit Radu Drăgușin (pe care inclusiv mai sus menționatul autor l-a votat din toată inima, fără niciun pic de rezervă) înseamnă și că Drăgușin e bun și merită, dar mai înseamnă și că în acest moment fotbalul nostru nu poate oferi jucători de atac de o valoare care s-o concureze pe cea a stoperului de la (încă!) Genoa.