Recent, în publicația sportivă LEAD a apărut un excelent text al omului de marketing Lorand Balint. Acesta are experiență mare la nivel național și internațional în marketing sportiv, lucrând de-a lungul timpului cu COSR, Federația Română de Handbal, cluburi precum Farul Constanța sau CSM.
Textul lui Lorand Balint intitulat "Exilul. Opțiunea morală recomandată tinerelor și tinerilor handbaliști români" schimbă perspectiva asupra dezbaterii noastre privind banii publici în sport. Pe scurt, el vorbește din punctul de vedere al unei handbaliste de 18 ani care trebuie să treacă în echipele de seniori.
Rezultatele sunt bune, intenția e clară, trebuie să treacă la profesionism. Iar întrebarea lui Balint sună așa: ce ar trebui să facă un sportiv de 18 ani care va fi plătit doar din bani publici ca să mulțumească acea parte din societate care nu mai dorește finanțare publică în sport?
Pe scurt, alegerile sale sunt complicate și lipsite de valabilitate, spune Balint. Pentru că, dacă ar fi să aibă grijă de banul public ar trebui să plece în afară sau să se lase de sport.
Or, dacă suntem realiști, ne dăm seama că în sistemul actual sportivul nu are decât un răspuns: rămâne aici pe bani publici, indiferent de sumă, consecințe, programe și responsabilitate.
Concluzia sa sună așa: "finanțarea cluburilor – ori sănătatea ecosistemului sportiv de la noi – nu este treaba sau răspunderea sportivilor. Discuțiile despre sursele bugetelor ar trebui să fie îndreptate spre autoritățile și factorii de decizie responsabili pentru finanțarea sportului, către managementul cluburilor. Acolo este răspunderea, de acolo pot să vină soluțiile."
Îndrăznesc să-i propun o formă de răspuns lui Lorand Balint. Și o fac pentru că trebuie să admitem un lucru. Și sportivii trebuie să fie conștienți și deloc nepăsători la această finanțare publică. Și să o treacă prin filtrul gândirii.
De fapt, această dezbatere des întâlnită în paginile Gazetei, este de fapt una din afara sportului. Pentru că ea nu se poartă niciodată în vestiar, în club, în federații. Nu vedem niciodată întrebări și răspunsuri ale liderilor sportivi români legate de sursele de finanțare.
De fapt, sportul românesc îmi pare într-o pactizare cu politicul și cu banii publici. Nu există programe și nici încercări masive de a schimba acest lucru.
La niciun nivel nu se încearcă cu adevărat aducerea publicului pe stadion și nici aducerea corporațiilor la contul bancar, dacă-mi permiteți exprimarea.
Motivul e că banul public este mai comod și dezbracă de orice responsabilitate și orice program. El vine fără consecințe și indiferent de rezultate.
Și atunci ce poate să facă un copil de 18 ani? Nu mare lucru, dar așa cum spune și Lorand Balint, noi toți din jur chiar avem treabă.
Sportivul trebuie să știe exact de unde vin banii pe care-i va câștiga. Să i se explice și să fie făcut să conștientizeze că banii vin din impozitele plătite de mama și de tata.
Să i se arate că el sau ea câștigă mai mult ca un profesor sau un medic în această țară. Că alegem să avem mai puțină bunăstare în alte zone ca ei să trăiască mai bine și să performeze mai bine. Iar cluburile să fie obligate de autoritatea locală să-I învețe pe acești copii ce probleme are comunitatea.
Să-i pună în contact cu școala, cu cei mai puțin favorizați, să participe la acțiuni alături de școlari, să meargă în spitalele locale, să se întâlnească cu comunitatea. Într-un cuvânt să fie parte din ea.
Cum se poate face asta? Imaginați-vă următoarea scenă: consilieri locali care stau de vorbă cu sportivii. Le spun ce bani cheltuie localitatea cu ei și ce altceva s-ar fi putut face cu acei bani. E greu? Eu zic că e necesar. Este un proces de învățare obligatoriu.
Nu cred că sportivul este doar dator să alerge și să bată mingea și apoi să facă performanță. Ca fiecare dintre noi, sportivul este cetățean. Iar dacă îl plătim din banii cu care putem face și altceva, atunci îl vreau un cetățean implicat. Ca pe fiecare dintre noi.
De fapt, răspunsul acesta complicat este teribil de simplu: orice sportiv român trebuie trecut și printr-un program de educație civică. Să se simtă și membru al comunității, nu doar atlet în competiție.
Până când va fi în stare să analizeze de unul singur modelul în care lucrează. Și să compare cu alternative de peste hotare. Știu că pare un vast program, dar dacă tot plătim tot sportul din bani publici, putem să-I punem și condiții, mă gândesc.
{{text}}