Maria Olaru (41 de ani) a avut o viață de film! Tatăl sportivei s-a sinucis când ea era doar un copil. Apoi Maria a plecat de-acasă pentru a face gimnastică de performanță și a reușit să scrie istorie pentru România.
În 2015 și-a pierdut și mama, iar din acel moment a rămas singură. Asta după ce-a divorțat de bărbatul care este tatăl singurului ei copil.
Într-un interviu exclusiv pentru Gazeta Sporturilor, Maria Olaru a povestit cu ochii în lacrimi cum arată provocările vieții ei și cât de greu îi este să trăiască fără părinți, dar și care este cea mai mare temere a sa.
Campioană mondială absolută la gimnastică, Maria Olaru a primit din partea Gazetei Sporturilor premiul de „Legendă GSP” 2023 pentru performanțele unice realizate în gimnastica românească. Campioană olimpică în 2000 la Sydney, cu echipa, Maria trăiește acum la Timișoara, alături de fiul ei.
Maria Olaru a cucerit titlul mondial absolut
Maria Olaru este un nume de referință pentru sportul românesc. A început să facă gimnastică la Fălticeni, apoi a ajuns la Deva. La CM de la Tianjin, în 1999, a contribuit la cucerirea celui de-al patrulea titlu mondial consecutiv al echipei României și, deși era debutantă la o asemenea competiție, Olaru a cucerit titlul mondial absolut și medalia de bronz la sărituri.
Maria Olaru (în costumul galben) când era copil și abia începuse gimnastica FOTO: FacebookDar până să scrie istorie în sportul românesc, Maria Olaru a trăit fără tată. Acesta s-a sinucis când Maria era doar un copil, cu câteva luni înainte ca ea să împlinească patru ani.
„Am amintiri cu el... Surprinzător, dar am, însă nu-mi amintesc chipul. Îmi amintesc cum ne jucam, cum «mă făcea avion». Îmi plăceau activitățile de fete, dar și de băieți. Îmi plăcea să meșteresc și stăteam cât puteam în jurul lui.
Cu trei săptămâni înainte să moară, urma să împlinesc patru ani, mi-a promis că-mi ia o mașinuță. Țin minte”, spune Maria despre părintele său.
„Lipsa tatălui am simțit-o când am crescut, pentru că eram printre străini”
„O întrebam pe mama dacă așa au fost unele amintiri ale mele și ea îmi confirma că așa a fost. Multe dintre amintiri au revenit după ce-am mai crescut, chiar adultă fiind.
Cât am fost mică au fost mai puține, dar multe mi-au revenit, parcă au fost păstrate într-un sertăraș. Mi le-am reamintit. Chipul nu, nu-i țin minte chipul. Doar de la priveghi îmi amintesc bine chipul lui”, spune campioana olimpică.
La întrebarea „când ați simțit cu adevărat că nu mai e?”, Maria Olaru oftează și apoi răspunde. „Mă linișteau spunându-mi că doarme și că merge într-un loc mai bun. Și că, cumva, cândva, ne vom întâlni. Probabil că lucrul acesta m-a liniștit, dar lipsa lui am simțit-o când am crescut, pentru că eram printre străini”.
Nici nu prea mi-au spus. Mă gândesc și eu acum cum aș fi procedat cu propriul meu copil dacă s-ar fi întâmplat lucrul acesta. Trecând prin foarte multe încercări, i-am dus lipsa. Și-atunci când eram pe podium simțeam o datorie. Nu a existat moment și clipă în care să fiu pe podium și să nu mă gândesc la el. Sigur, și la toată familia mea.
Maria Olaru, campioană olimpică
„Fiul meu mă întreabă de foarte multe ori: «Cum este, mama, să fii fără părinți?»”
Gimnasta și-a pierdut și mama. Aceasta a murit în somn, în anul 2015, chiar în noaptea în care a avut loc incendiul din clubul Colectiv din București.
În interviul acordat Gazetei Sporturilor, atunci când a vorbit despre mama ei, Maria Olaru a început să plângă. Și a dus discuția până la final cu ochii în lacrimi.
Cu gândul la mama, dar și la singurul ei copil, Mihai. Cum ar arăta viața lui dacă ea ar păți ceva.
Despre temeri și gânduri, despre momentele petrecute alături de cel mic, dar și despre cum reușește să ascundă problemele medicale cu care se confruntă marea campioană puteți citi în interviul de mai jos.
- Doamna Olaru, cât de mult vă lipsește mama?
- Foarte mult... Îmi lipsește mama, dar și tata, iar asta se simte foarte greu de Sărbători. Când e ziua de naștere a copilului meu. Și... Cel mai tare mă îngrijorează, și până la urmă este real, că fiul meu mă întreabă de foarte multe ori: "Cum este, mama, să fii fără părinți?".
„Băiatul meu trăiește cu teama că eu aș putea păți ceva și se întreabă el cui rămâne”
- Serios?!
- Sigur că nu tot timpul îi dau răspunsurile la fel, dar în principiu sunt încurajatoare. Nici nu pot să-i spun că... Finalul, până la urmă, ăsta este, el îl știe deja. Dar trăiește cu teama că eu aș putea păți ceva și el cui rămâne. Este singurul lucru mai grav cu care mă confrunt și care este de luat în seamă. Și este real. Dar totdeauna vin cu simțul umorului și spun: „Tu nu vezi că eu sunt sportivă și fac în toate felurile? Noi când facem întrecere eu te depășesc".
- Și așa reușiți să-l scoateți din acea stare.
- Sunt lucruri pe care le fac ca să-i arăt că sunt sănătoasă, sunt bine, sunt puternică. Nu trebuie să vadă, deși anumite lucruri le-a văzut. Până la urmă, eu sunt Dumnezeul lui și trebuie să mă arăt puternică. Asta nu înseamnă că nu trebuie să știe că omul mai și greșește sau este și slab. Vede că am probleme cu articulațiile, cu spatele, în general.
Mă ajută. A preluat foarte multe responsabilități. Eu încerc să mai ascund din probleme, dar el le observă, este un copil profund. N-are cum să nu vadă lucrurile acestea
Maria Olaru, campioană gimnastică
„Suntem niște oameni iubiți, dar realitatea uneori nu este neapărat blândă”
- Ascundeţi unele probleme doar ca să-l vedeți cu zâmbetul pe buze.
- Mă zbat să-i arăt cât sunt de zglobie, cum zburdăm prin natură și alergăm. Să-i arăt că nu am vârsta pe care o am și că sunt sănătoasă. Gândurile lui sunt justificate, dar eu îi spun că nu sunt justificate. Și avem discuții ore în șir, combatem, dezbatem și așa mai departe. Este o chestiune reală și cred că este singura mai complicată și mai delicată cu care mă confrunt. Cum îmi este mie fără părinți și ce se întâmplă cu el dacă eu pățesc ceva.
- Ați trăit de la trei ani fără tată...
- Eu sunt omul implicat în viața lui. Și mă bucur că este așa. Și mai e un aspect legat de sănătatea mea pentru care-și face griji. Eu sunt și bărbat în casă... Acum două zile am curățat burlanele. Noroc că avem niște vecini extraordinari, ne iubesc, îi iubim, îi prețuim. Mai au grijă și de câini. Și cu ocazia asta le mulțumim! Suntem niște oameni iubiți, dar realitatea uneori nu este neapărat blândă, încercăm să o confruntăm, să luptăm cu ea și să îi dăm și-n freză.
„Când vin neprevăzutele vin grămadă, în avalanșă, și nu mai faci față”
- Deci aveți de tras serios...
- Mă zbat să-i arăt că sunt bine, zglobie, chiar dacă mă mai vede și amărâtă. Uneori sunt depășită, dar nu de probleme, ci poate de chestiuni logistice. Când vin neprevăzutele vin grămadă, în avalanșă, și nu mai faci față. El este alergic și eu dau cu aspiratorul în fiecare zi. Mâncare, aspirat, apoi îmi văd de educația lui și de restul lucrurilor. Trebuie să fiu mereu aptă, prezentă și de neclintit. Am noroc că multe lucruri pot să i le demonstrez.
- Adică? Ne puteți da câteva exemple?
- Mă întreabă cum am crescut printre străini sau cum m-am descurcat. De exemplu, a fost de curând în prima tabără, la dorința lui. Ne-am consultat pentru că el este foarte legat de mine. Ar fi bine să-și câștige un pic încrederea în el și-o tabără ajută.
- Și?
- Și-a hotărât să meargă în tabără, a venit cu toate lucrurile, n-a pierdut nimic, și am avut toate motivele să-l felicit. Își făcea griji că va pierde lucruri... Și dacă vii în fundul gol, important e să vii tu acasă. A venit cu toți banii, n-a cheltuit nimic. I-am acordat încredere, a avut libertate și l-am felicitat. Mi-a spus că i-a fost foarte greu, dar i-am explicat cât e de puternic. A fost prima dată când a stat fără mine cinci zile.
„Fac tot posibilul să fiu o mamă cât pot eu de bună”
- Vă vedeți copilăria prin trăirile lui de acum?
- Am noroc că pot să-i povestesc cum e să trăiești fără tată, să trăiești printre străini. Dar din toate acestea eu am legat o poveste frumoasă. "Uită-te la mine, mama. Cum sunt eu?". "Perfectă, desăvârșită. Nu se putea ca Dumnezeu să-mi dea o mamă mai bună decât tine!". Tot timpul completează cu: "Îți mulțumesc pentru felul cum mă educi!". Am noroc că multe lucruri eu le-am trăit și el poate învăța de la mine.
- O să fie bine, cu siguranță!
- Dacă eu nu sunt întreagă sau nu sunt ce trebuie, atunci să aibă semne de întrebare. Îi zic: "Uite-mă cum sunt, ca o floare!". Atunci îl văd cum se luminează. Greul niciodată nu durează mult! Nu știu dacă e bine sau rău că eu am trecut prin lucrurile astea, dar pe mine, în creșterea lui, temerile și întrebările lui interminabile mă ajută foarte mult să-i povestesc și să-l învăț să ia lucrurile bune de la oameni.
I-am spus și eu: "Nu știu dacă sunt o mămică perfectă, dar ia de la mine ce consideri că este bine pentru tine". Mă străduiesc... Și eu greșesc, dar știu că în sufletul și în conștiința mea fac tot posibilul să fiu o mamă cât pot eu de bună.
{{text}}