De douăzeci de ani, în Spania titlul îl câștigă doar Real, Barcelona și Atletico. E ca și cum la noi ar râvni la coroană Botoșani, Iași sau Voluntari.
Ne-am obișnuit să dăm calificative de genuri literare precum „epic", „liric", „dramatic" unor meciuri din campionatul englez. Rămânem cu gâtul sucit după un City-Chelsea 4-4, după un City-Spurs 3-3 sau chiar după un Liverpool- Newcastle 4-2 din prima zi a acestui an.
Proprietarii măreției
Aceste povești britanice, fără îndoială minunate, mai strecoară printre ele și câte o cireașă putredă, cum a fost indigestul Liverpool-Man United 0-0, nu demult, pe 17 decembrie, înainte de Crăciun, dar episodul trece aproape neobservat, fiindcă am postulat noi că măreția fotbalului de club a înțepenit dincolo de Canalul Mânecii, neavând ce să caute dincoace de insula inventatorilor fotbalului. Dar iată că se poate și în Spania, Girona-Atletico 4-3, de exemplu...
Ultima a fost Valencia
Girona are 100 de mii de locuitori, ceea ce raportat la noi (populația Spaniei e aproximativ dublă decât a României) înseamnă cam 50.000. Adică Sfântu Gheorghe, Medgidia sau alte localități proviniciale.
Ce-i drept, noi am avut Urziceniul campion, așa că teoria provincialismului funcționează doar în parte. Dar în Spania e altfel. Acolo primează mereu Madridul și Barcelona, ultima campioană din altă parte fiind Valencia în 2004, cu Rafa Benitez și cu jucători care chiar însemnau ceva.
Atacă mereu...
Deocamdată Girona, merituoasa învingătoare a lui Atletico, 4-3, și, nu demult, a Barcelonei, 4-2 în deplasare, nu e lider, doar golaverajul ținând-o în spatele Realului, care s-a chinuit cumplit în aceeași seară de miercuri, doar 1-0 cu Mallorca.
Dar Girona are cel mai bun atac din La Liga, ceea ce contrazice teoria că echipele mai micuțe care trag la titlu (inclusiv Leicester-ul lui Ranieri, 2016), o fac cu mijloacele organizării jocului, asta ca să nu spunem pe românește că "dau bufa", pentru că valoarea nu le-ar permite să atace mereu.
Nu, Girona marcase golul de 4-3 cu Atletico și, în loc să bage autocarul în poartă, avea posesia în minutele de prelungire și șapte-opt oameni în terenul advers.
Norocul îi ajută pe cei îndrăzneți
Poate că Girona nu va câștiga La Liga, pentru că Florentino Perez e prea uns cu toate alifile ca să lase laurii unei echipe antrenate de un tehnician de pluton (Michel Sanchez, 48 de ani, ex-Huesca, ex-Rayo, adică nu mare lucru) și conduse de fratele lui Guardiola.
Dar rămâne ideea de a dovedi că ierarhiile, chiar dacă poate că nu vor fi răsturnate, măcar pot fi puse la îndoială. Se zice că Girona n-ar fi meritat victoria cu Atletico pentru că la unul dintre goluri (cel al lui Blind-fiul) ar fi fost un pui de fault și că are noroc, pentru că la reușita de 4-3 a lui Ivan Martin, mingea a rămas la acesta după mai multe caramboluri ocrotite de șansă. Așa este, dar când ataci, când vrei să câștigi cu mijloacele fotbalului ofensiv, soarta îți mai și zâmbește uneori.
Universalul Aleix și fricosul Cholo
În final, încă două constatări. Prima, că un rol esențial în jocul Gironei îl are ex-dinamovistul Aleix Garcia, în care nimeni de la noi n-a văzut marele jucător și toată lumea abia a așteptat să scape de el, din cauza salariului mare.
La Girona, Aleix face de toate, "taie lemne, bate cuie", așa cum se spune în idiomul vulgului peluzei. A doua constatare e aceea că Diego Simeone e un antrenor mare de tot, dar e fricos ca un iepure. La 3-3, când mai erau câteva minute, vrând probabil să cruțe remiza, Cholo i-a scos pe Alvaro Morata (care dăduse trei goluri) și pe Griezmann și a băgat doi oameni, Saul și Azpilicueta, de mare experiență, dar mult mai defensivi. Iar fotbalul l-a pedepsit, Ivan Martin marcând în vinclu după acele clinciuri consecutive în care avea poate doar unu la mie șanse să rămână cu mingea la picior.
{{text}}