Cum ar fi ca începând cu noul an să ne propunem să fim mai buni dezvoltându-ne și spiritul critic? Care nu e totuna cu “hatereala”. Laudele grețoase sunt ca zahărul în exces. Ne gâdilă papilele gustative, dar duc la diabet.
Christophe Dugarry, atacant cu trecut solid în naționala Franței anilor ‘90-2000, îl critică fără menajamente pe Kylian Mbappe. Pentru alegerile lui, pentru falsul mister întreținut în privința plecării de la PSG.
Potrivit cutumelor mediului online românesc, criticile lui Dugarry se traduc în "șterge cu el pe jos". Pentru esteți avem și varianta "s-a săturat de figurile lui Mbappe". Nu am epuizat epitetele, după cum nici Dugarry nu și-a terminat observațiile negative la adresa unuia dintre cei mai buni fotbaliști ai lumii. Cel mai bun dintre francezi, sigur.
Afară, afară cu Dugarry din țară!
Curios, numitul Dugarry Christophe nu constituie obiectul oprobriului public pentru luările lui de poziție. Curios pentru standardele românești, unde o părere critică la adresa unui erou local e probă de antiromânism.
Am căutat în publicațiile importante din Hexagon dovezi ale stigmatizării analistului de la RMC Sport. Probe ale punerii lui Dugarry la stâlpul infamiei. Nimic.
Editorialiștii conservatori nu îl acuză că sapă la temelia unui monument național, cei de stânga nu îl deconspiră drept agent al imperialismului, infiltrat cu scopul de a destabiliza naționala lui Didier Deschamps.
Și mai tare, nici publicul nu pare cuprins de spiritul insurecțional al Comunei din Paris: "Afară, afară cu Dugarry din țară! Aux armes, citoyens!".
Lucrurile pe care le-a spus fostul vârf al lui Milan și Les Bleus sunt de fapt foarte interesante pentru cine are urechi să audă și răbdare să înțeleagă.
"Am impresia că la fiecare șase luni se repetă același lucru: continuă, se transferă... Mă plictisește. M-am săturat. Vreau să-l văd pe Mbappe că trage la proiectul clubului, nu doar la proiectul personal. (…) "Sper să plece, din tot sufletul. Să plece odată! Cred că stagnează. Mi se pare tot mai previzibil în dueluri, îi lipsesc forța și implicarea în luptă. Renunță prea ușor în anumite meciuri. Cu această atitudine, cu brațele ridicate tot mai mult (n.r. hopa!!), transmite un mesaj negativ"
Dezbatere, nu delict de opinie
Câți dintre cei care îl admirăm cu adevărat pe Mbappe și i-am urmărit evoluțiile din ultima vreme nu ne regăsim impresiile în descrierea făcută de Dugarry? Cred că exact așa stau lucrurile, cum spune el.
Mbappe ediție final de an 2023 este mai mofturos, cumva mai ușor de citit, deci previzibil, lipsit de o motivație reală, atent la propria persoană și oarecum indiferent față de echipă.
Într-o țară cu exercițiul libertății de expresie, care nu înseamnă că poți debita enormități pe bandă rulantă, un astfel de demers poate fi subiect de dezbatere. Nu delict de opinie. Ceea ce se întâmplă în Franța. Care nu este un spațiu al perfecțiunii sociale, dar la fel ca și alte țări din Occidentul ăsta putred, oferă cadrul dialogului.
Ce digerăm, ce vomităm
Ar fi o discuție interesantă despre cât și cum publicul nostru este dispus să digere astfel de subiecte. Germeni comuniști care se regenerează ca monștrii extratereștri din filmele SF - adulația, prosternarea, cultul personalității, lauda grețoasă, bonismul - toți la un loc și separat barează drumul spre dezbatere/dialog, schimb de idei.
Dacă observi că Simona Halep este o mare sportivă, dar care a dat dovadă de o credulitate stranie în relația cu academia Patrick Mouratoglou, dai dovadă de nerecunoștință și răutate.
În general, ești prost cu acte. La fel cu Cristina Neagu, la al cărei portret de sportivă excepțională adaugi și câteva nuanțe de gri, cât se poate de adevărate, se cheamă că dai cu barda într-o statuie.
Diferența dintre admirație și ode indigeste
Ne facem rău și le facem rău dacă îi tratăm ca pe niște statui. Unii, ca Ilie Năstase, și-au dorit statui la propriu din timpul vieții, iar dacă nu a avut nimeni inițiativa să le ridice și le-au comandat singuri.
Îl admir necondiționat pe Ilie Năstase pentru imensul lui geniu sportiv, dar nu pricep de ce a ținut la drăcovenia asta. Nu de statui și de ode indigeste au nevoie marii noștri sportivi, ci de o empatie sinceră. De admirație decentă, care nu exilează criticile.
Critica este o formă de igienă mentală, nu o infecție. Nimănui nu-i place să fie criticat, fie și doar pentru un banal scărpinat pe nas ori pentru un tic verbal. Dar așa ai șanse să te vindeci.
{{text}}