Ultimul Împărat

Mă număr printre privilegiații care l-au văzut jucând pe legendarul Franz Beckenbauer și pot fi invidiat pentru asta. Deoarece chiar am avut ce vedea. Un jucător de poveste, unic, poate cel mai mare „libero” din epoca modernă. Pentru că, aducând în apărare finețea și dezinvoltura tipice atacului, plusul de virtuozitate, Beckenbauer a fost balerin într-o lume de fotbaliști. Perla coroanei.

Când ieșea el cu mingea la picior din propriul careu, elegant, strălucitor, spectaculos, răsărea dintr-odată soarele și porneau să cânte privighetorile. Tocmai de aceea i s-a și spus, pe merit, Der Kaiser. Împăratul.

Dintre multele imagini cu el, cea de la semifinala mexicană din 1970, Italia - Germania de Vest 4-3 după prelungiri, probabil cea mai frumoasă partidă disputată vreodată la Mondiale, mă va însoți mereu. Accidentat la umăr, cu brațul prins într-o eșarfă, Beckenbauer a părăsit terenul cu lacrimi în ochi, dar semeț, cu privirea sus. Mulțumit că, în ciuda eșecului, s-a sacrificat pentru ca echipa lui să învingă. I s-a dăruit exemplar.

Inclusiv astăzi, când rememorez scena respectivă, îmi vine în minte un tablou, văzut unde?, cu Napoleon străbătând tăcut câmpul de luptă de la Waterloo presărat cu cadavrele ostașilor săi. Vă cer scuze că vă iau martori ai unor asemenea triste amintiri.

Beckenbauer a rămas în memoria mea, oare numai a mea?, ca un artist pus să interpreteze rolurile cele mai grele și reușind de fiecare dată. Poseda el ceva special, un farmec, un magnetism. O atracție care-l ajuta să adune simpatie și admirație. Când apărea undeva, cei din jur, fie ei oameni importanți, deveneau brusc șterși. Umbriți de personalitatea Kaiserului.

Am reținut în acest sens o relatare a lui Ionuț Lupescu. Participa la o manifestare FIFA la Tokyo, prezidată de Sepp Blatter, când a intrat în încăpere sora Împăratului Akihito al Japoniei. Protocolar, Blatter a țâșnit în picioare. Numai că exact în clipa aceea sora Împăratului l-a observat în sală pe Beckenbauer și, lăsându-l pe șeful FIFA să aștepte, a schimbat direcția și s-a dus glonț să-l salute pe Franz!

Altfel, știm toți că Beckenbauer a însemnat infinit mai mult decât un fotbalist de top, apărător distins (rara avis) în 1972 și 1976 cu Ballon d'Or. Campion mondial pe gazon în 1974, el a cucerit titlul suprem stând pe banca Mannschaft-ului în 1990, doar el, francezul Deschamps și brazilianul Zagallo izbutind această „dublă” istorică. Tocmai de aceea, logic, până și cei mai exigenți specialiști l-au plasat în galeria nemuritorilor. L-au așezat la loc de mare cinste alături de Pele, Maradona și Cruyff.

Pe lângă naționala Germaniei, Beckenbauer și-a legat întreaga viață de Bayern Munchen, căreia i-a fost jucător, manager și președinte. Pe bună dreptate, justificat, s-a vorbit și se vorbește despre o eră și o școală Beckenbauer în stilul celor înființate de Cruyff la Barcelona și mai departe. Ambii au dezvoltat fotbalul, l-au îmbogățit.

O să spun o banalitate, dar nu mă pot abține. Cu trecerea în neființă a Kaiserului, după ce vor fi plecat mai înainte Cruyff în 2016, Maradona în 2020 și Pele în 2022, fotbalul a ajuns mai sărac. Cu cei pomeniți, o lume s-a sfârșit ori e pe cale să se sfârșească. Filmul e pe terminate.

Balonul rotund va continua să se învârtă însă, căci finalul unui drum coincide întotdeauna cu începutul altuia. Doar că, în absența celor amintiți mai sus, pare posibil ca lumea cea nouă să intereseze mai puțin. Mi-ar plăcea să nu împărtășiți această părere.