GSP l-a vizitat pe Leonard Doroftei la Montreal, unde fostul campion mondial și-a deschis la jumătatea lunii decembrie o sală de box, într-o hală industrială. Plecat din țară în 2019, „Leonard Dorin” - numele de scenă din boxul profesionist - nu se regăsește la Montreal și vrea să revină în România.
De dincolo de ușile mari de garaj trase se aud lovituri puternice. În drum, pe bulevardul Le Corbusier din Laval, cea mai mare suburbie din Montreal, un panou mare anunță „supeuri dansante” și prezența unei săli de box, MMA și fitness, deținută de doi libanezi.
Înăuntru, într-un garaj industrial reamenajat, mai mulți bărbați fac antrenamente de kickboxing, două femei lucrează cu greutăți, iar trei puști de 12-13 ani sunt biciuți cu blândețe de antrenorul lor, într-un amestec de română și engleză.
Băieții sunt lac de transpirație, dar vocea omului care i-a învățat bazele boxului nu-i slăbește: „Jab! Come on! Come on! Și!!! Și! Și! Respirăăăă! N-aud!!”. Bărbatul scund cu părul alb e vedeta discretă a micuței săli Phoenix MMA & Fitness. E fost campion mondial de box, dar poza lui nu e afișată pe peretele de la intrare pe care stau alți campioni mondiali.
Acolo, printre pugiliști canadieni și americani faimoși, apare în schimb fotografia lui Lucian Bute, actualul om de afaceri cu dublă cetățenie care de patru ori pe săptămână face mișcare de întreținere la Carrefour Multisports, o sală modernă aflată la doar 800 de metri distanță, peste autostrada Jean Noel-Lavoie.
„Mi-au zis să aduc o poză cu mine”, râde antrenorul celor trei puști. Acum 22 de ani, câștiga centura WBA la categoria ușoară și o păstra pentru doi ani. Din momentul meciului câștigat cu Raul Balbi în ianuarie 2002, Leonard Doroftei - sau Leonard Dorin cum a fost cunoscut publicului nord-american - a avut aproape tot în Canada, apoi a pierdut cam tot în România.
În 2019, într-o perioadă dificilă a vieții sale, s-a întors peste Ocean pentru a se regăsi. Și-a luat licențe de antrenor, predă lecții de box copiilor de emigranți români și și-a deschis propria sală de box. Precaut, nu-i permite minții sale să ia nicio zi de pauză. „Lucrez de luni până luni, fără pauză. Câștig cam 5.000-6.000 de dolari canadieni pe lună (între 3.500 și 4.200 de euro pe lună)”, spune „Moșu”.
Leonard Doroftei: „Nu pot să dorm noaptea de 15 ani”
Coșmarul lui Doroftei a început în ultima parte a carierei. Era campion mondial, dar viața i se schimba treptat în rău.
„Insomnia a început de dinainte să mă las. Începusem să intru pe chat, nu mai dormeam. Ultima perioadă a carierei mei a fost obositoare. N-am putut să mă mai concentrez cum trebuie, n-am reușit să mă mai focusez. Nu am mai fost motivat. Îmi atinsesem obiectivul. Fusesem campion. N-a existat altceva în capul meu, spre exemplu să îmi propun să fiu campion de trei ori. M-am plafonat. După retragere, îmi lipseau antrenamentele”.
Sindromul post-retragere s-a manifestat în special printr-o insomnie cronică: „Problema mea e că nu pot să dorm noaptea. Timp de 15 ani, n-am dormit o noapte în România. Nu am fost la doctor. Am fugit de pastile tot timpul. Îmi puneam noaptea un pahar de vin roșu, sec, și mă puneam la televizor sperând că voi adormi. Adormeam dimineața, dormeam câteva ore. Nu mai puteam de oboseală”.
Într-un spațiu primit de la primăria din Ploiești, Doroftei și-a deschis un bar, Doroftei Pub, o afacere care promitea succes. În timp a devenit, însă, un dezastru personal.
„Barul a apărut întâmplător, m-a și luat pe nepregătite. Nu aș fi făcut bar niciodată. Nu am idee de bar. Trebuia să fac sală. M-am plafonat, m-am blocat în barul ăla. Dar și barul a mers, a rupt. La început făceam bani mulți. A mers singur o vreme, până când ne-am dus în jos. Ospătarii au înțeles că nu mai sunt cu ochii pe ei. Nu-i acuz, dar probabil au profitat. Am pierdut mulți bani. A dat primăria lege cu taxe din urmă și mi-au luat un miliard și jumătate direct din bancă”.
Dincolo de business, viața fostului campion suferea: „Pierdeam timpul cu clienții. Mai beam o bere, mai spuneam un banc. Veneau oameni și din Noua Zeelandă. «Am auzit de tine, vreau să beau o bere cu tine! Come on, champ!!»
Stăteam la caterincă, la bancuri, spuneam zilnic sute de bancuri. Nu era masă în restaurant să nu se spună bancuri. Asta se întâmpla seară de seară. Devenise un mod de viață pentru mine, din păcate, de aia și devenisem așa de comod. Nu mă mai interesa nimic, totul mergea. M-am focusat mult pe bar, dar m-am neglijat pe mine, am neglijat un pic și familia”.
Eu iubesc oamenii, dar am avut momente în care m-am îndoit de mine. Credeam că nu mai sunt un om de calitate, că nu mă ridic la așteptări. Căzusem…Am avut perioade în România când arătam de parcă eram picat din pom. Se întâmpla ceva cu mine în momentul ăla
- Leonard Doroftei
Eșecul de la federația de box: „Am fost într-o cloacă”
În paralel, între 2012 și 2015, Doroftei a fost președintele Federației de box. O altă alegere pe care azi o regretă: „A venit nea Titi (n.r. - antrenorul federal Titi Tudor «Prosop») la mine și mi-a zis: «Tică, avem nevoie de tine!». I-am zis că nu știu. Mi-a spus că o să conteze imaginea mea, că sunt o echipă și că or să mă ajute. L-am sunat pe nașu’, pe Vaștag, să-l întreb. Mi-a zis: «Da, Moșule, bagă-te!». M-am băgat.
N-am fost bun decât să semnez acte până în clipa când am zis: «Bă, stați un pic! Orice om, orice prost își dă seama că prea zboară banii ăștia din federație. Semnează și tu lângă mine, nea Titi!» Mi-a zis: «Aaa, nu semnez!». Am zis: «Mulțumesc, de acum nu mai semnez nimic». Din clipa aia n-am mai fost nici bun, nici deștept…
Nu voiam să verific unde se duceau banii, dar eu veneam cu banii mei de acasă, cu cafeaua mea de acasă. Nu cheltuiam un ban. Le-am zis: «Cred că trebuie să faceți toți același lucru ca să punem federația asta pe picioare». M-au trimis la premier, banii erau blocați în urma unor neplăți făcute tot de ei. Am mers la Ponta. A doua zi eram pe afișe electorale. «Victor Ponta, președinte!». Deci totul a fost aranjat, am fost într-o cloacă. Dar toate au trecut, sunt bine, mulțumesc lui Dumnezeu”.
Leonard Doroftei vrea înapoi acasă pentru fata lui
În mica sala din suburbiile Montrealului, antrenamentul cu cei trei puști se încheie după o repriză de abdomene și exerciții cu greutăți mici.
Doroftei rămâne câteva minute pentru a asista la lecțiile de box date de un fost elev de-ai săi, ajuns acum la 31 de ani, care a devenit între timp antrenor. La un moment dat, fostul campion mondial intervine și explică o mișcare evazivă care-l transformă pe cursantul înghesuit de lovituri în atacator. Ca o felină, românul scapă din pumnii imaginari și ajunge într-o clipă în lateral, liber să lovească: „L-ai deschis. Acum e al tău!”.
Am făcut școala de antrenori în Quebec, eram cel mai bătrân cursant. Am luat-o de la zero, dar pentru mine erau amintiri din copilărie. Când au văzut ce fac, profesorii au început: „Daaa, dar el e din Europa!”. (Râde) Trebuia să ne spunem palmaresul. Când a venit rândul meu, m-am ridicat în picioare și le-am spus: „Bam, bam, bam!”. S-au uitat toți la mine și au făcut: „What the fuck are you doing here, man?” (n.r. - ce dracu’ cauți tu aici?)
- Leonard Doroftei
Sub privirile admirative, Doroftei salută zâmbitor și iese pe lângă tablourile cu campioni. Se suie în Mercedesul ML albastru și demarează spre locul unde are propria sală de box.
Pe Rue Michelin din Laval sunt numai depozite industriale. Într-una din halele imense funcționează punctul de lucru al unei firme canadiene de transport, deținută de un român emigrat la începutul anilor 2000.
În interior, un camion uriaș e ridicat pe cricuri, iar patronul firmei și un mecanic robotesc în jurul lui plini de ulei. Lângă, se mai văd încă urmele unor pereți despărțitori care îngrădeau un spațiu micuț, de maximum 30 de metri pătrați, dezafectat între timp.
„Aici am dat primele lecții de box când m-am întors în Canada. Era un spațiu foarte mic, dar copiilor le plăcea la nebunie. Acum am un spațiu mai mare, în spatele garajului. Când am venit, mă mai prosteam și conduceam camioanele prin parcare, postam pe Facebook și lumea în țară spunea că am ajuns rău”, spune Doroftei.
Mi-am făcut singur viața zbuciumată. Am venit în Canada, am fost muncitor, doar că am ajuns acasă și din atâta răsfăț am devenit comod. Am ajuns să mă mulțumesc cu ce am
- Leonard Doroftei
Fostul campion mondial a plecat din România în 2019, împreună cu familia. „Am avut nevoie de o schimbare. Nu mă regăseam, tot ce făceam era împotriva mea. Am stat de vorbă cu niște ziariști și a doua zi au scris că sunt cerșetor. Sau impostor. Titlul a fost groaznic, toată lumea a început să mă facă cerșetor. E dureros, e urât. Nu am cerșit nimic.
Nu mai îmi găseam locul absolut deloc. M-a tras în jos locul acasă. Viața pe care am dus-o, de uzură, m-a obosit. Nimic nu se mai lega. Devenisem băiatul rău, dar eu n-am făcut rău nimănui. A trebuit să fac o schimbare, dar decizia a fost rea, le-am schimbat iar viața copiilor, i-am dus în altă lume. Doar că ei mă iubesc, suntem o familie și au înțeles. O perioadă, probabil. Va trebui să iau o decizie cât de curând”.
Pe fața îmbătrânită prematur a lui Doroftei se întrevăd urmele unui imens conflict interior. A fugit de România, dar acum vrea să se întoarcă deși în Canada și-a găsit un sens. Fiica sa, Vanessa, nu s-a adaptat vieții din Montreal: „Fetița e în ultimul an la colegiu și vrea la medicină. Ea nu s-a regăsit aici, stă de 4 ani în casă. Stă numai în cameră. Singura ei vacanță e când merge în România. Vrea să dea la Medicină, acasă. E deșteaptă, face 20 de ani peste câteva zile”
Fiul meu Alex e cu IT-ul. Cât a fost în România s-a întreținut singur, a făcut facultatea, e inginer. Când a venit aici, și-a găsit de lucru încă din prima săptămână, a început să facă bani de acasă. Adrian e manager, e bine și el. În țară s-a scris că e milionar, dar nu e chiar așa. Sunt băieți așezați. Au apartamentul lor, au investițiile lor
- Leonard Doroftei
Apăsați, ochii lui Doroftei se luminează când aduce vorba despre copiii pe care-i antrenează: „Am învățat să lucrez cu ei. În România e numai cu țipat: “Hai, hăăăă, hăăăă”. Aici e totul calm: “Hai, hai! Fă așa!”. Nu mi-a fost rușine să antrenez în sala aia improvizată. Ce am făcut acolo e de top. Ai văzut ce am făcut cu copiii? Așa se lucrează în pregătiri pentru titluri mondiale. Am repetat din nou ABC-ul, dar în ring, pe lovituri. Jab, un-doi, un-doi-trei! Lucrăm pas cu pas. Dacă acum vin cu o palmă din lateral, copilul va răspunde. A învățat să răspundă, va lovi”.
Leonard Dorin, campion pe camioane
În spatele halei vopsite în verde se deschide o ușă scundă. Trei geamuri imense sunt tăiate în peretele de tablă al depozitului. Doroftei intră sprinten în sala lui de box, amenajate pe două etaje cu o scară interioară de metal, într-un spațiu oferit gratuit de patronul firmei de transport. „Mi-a dat o bucată din hala lui. “Fă-ți sală!”. Nu-mi ia niciun ban pe aer condiționat, pe căldură. Cine mai face lucrurile astea în ziua de azi?”, spune actualul antrenor.
Firma de transport a mai făcut un gest de imagine. Toate camioanele care străbat America de Nord au imprimate pe prelata din spate imaginea lui Leonard Dorin, performanțele din boxul amator și cele de la profesioniști și mesajul „Antrenează-te cu o legendă!”. „Sunt mândru. Practic, mă plimb prin toată America. Primesc mesaje de la oameni de peste tot”.
Deși e într-o sală care, teoretic, înseamnă viitorul, zâmbetul lui Doroftei dispare când discuția revine la ce urmează în viața sa:
„Am făcut sala asta aici să prind cât mai multă experiență și să mă întorc la București. Planul e ca în 2024 să fiu din nou acasă. Nu cred că mai pot. Sunt pregătit să o iau iar de la zero. Bani sunt. Am niște bani puși deoparte. Voi face o sală mică în România, mă bazez pe o anumită clientelă”.
Prins între două lumi, comprimat între două direcții ale vieții, campionul mondial de la începutul mileniului pare că își găsește un refugiu când se întoarce cu mintea în copilărie. Ochii i se înseninează.
„Am avut o copilărie frumoasă pentru că nu m-a întrebat nimeni unde mă duc, ce fac…În schimb, a fost grea pentru că nu am avut de mâncare, nu am avut pe nimeni să-mi spună „fă așa, fă așa!”. Am fost de capul meu. Am fost un copil pe care nu-l întreba nimeni când se culcă, dacă îi e foame când se trezește. N-am fost totuși golan și îi mulțumesc lui Dumnezeu. M-am ținut de școală. Între clasele a cincea și a opta n-am chiulit niciodată de la școală. Mă bătea dirigentele de mă înnebunea dacă lipseam”.
Cea mai grea zi din copilărie a fost când am venit acasă și l-am văzut pe tata mort. Aveam 6 ani. Am venit de la școală și l-am găsit mort. Era bolnav. Fusese pe front în război. Era cazangiu, avusese un accident. Avea un șanț în cap. Am simțit durere, am plâns
- Leonard Doroftei
Leonard Doroftei: „N-am făcut bani pe măsura meciurilor”
Discuția revine încet spre box. Când era copil, Doroftei s-a bătut pe stradă, iar fratele victimei l-a întrebat dacă nu vrea să vină la box. „Mă bătusem natural. Aveam viteză în plus față de alții. Asta a fost calitatea mea. Și mai aveam cadență, aveam ritm. Apoi, în timp am dezvoltat combinații de lovituri”.
La 16 ani, ieșea campion la Sfântu Gheorghe. Șase ani mai târziu, în 1992, ploieșteanul boxa la Jocurile Olimpice de la Barcelona și câștiga medalia de bronz. Râde la amintirea acelui turneu:
„La Barcelona, m-am pus la rând cu legitimația. Unul de la rând, maaare, se uită la mine și îmi zice ceva. Mi-a cerut legitimația. S-a uitat pe ea apoi s-a întors spre unul din față și a început să râdă. Râdeau de mine că sunt mic. Primul meci a fost cu el, era mexican (n.r. - Edgar Ruiz). Mamă, cum l-am bătut!! Avea stil greoi, de profesionist. Eu eram în viteză. Bam, bam! I-am rupt. Na, să mai râzi, f***-te-n gură!
La următoarele Jocuri, la Atlanta, Doroftei a luat iar bronz. Drumul spre profesioniști era deschis, dar fostul campion a rămas cu o frustrare în ciuda titlurilor câștigate.
La meciul cu Balbi nu am fost hidratat cum trebuie. Mi-au dat apă minerală în loc de apă plată în colț. Au greșit apa. De aia am picat după meci. Am terminat meciul, a venit Gănescu și m-a ridicat. Atunci m-a luat amețeala. I-am zis să mă lase jos. Mi-a venit să vomit. M-am dus în vestiar și am vomitat, am crezut că-mi revin. Dar nu mi-am revenit. M-a dus la spital, dar nu-mi puteau face nimic pentru că nu făcusem controlul doping. Am reușit până la urmă să urinez, mi-au pus perfuzii. Am adormit, m-am trezit dimineață, am cerut de mâncare și am plecat acasă
- Leonard Doroftei
- Când ai ieșit campion mondial ce ai simțit?
- Am simțit bucurie, am simțit că pot să mă întorc acasă așa cum am promis. Cu titlul mondial. Era foarte greu, eram la început. Interbox (n.r. - compania canadiană pentru care au boxat, în ordine, Leonard Doroftei, Adrian Diaconu și Lucian Bute) a deschis toate porțile cu mine. M-a aruncat peste tot în America. Eu le-am deschis ușile, iar după mine nu s-au mai prea dus. Au învățat să facă afacere și au făcut afacere. Eu am fost o „săgeată”. Nu-mi pare rău. Lucrurile astea m-au motivat. Din păcate, n-am făcut câți bani trebuia să fac pentru meciurile pe care le-am avut. Nu am avut nici promovarea care trebuia pentru valoarea meciurilor.
- Ai simțit că era totul sub nivelul tău?
- Sub, da. Dar atunci nu știam. Eram un țăran de la Ploiești. Ce știam eu despre boxul profesionist?! Doar ce văzusem și eu la televizor. Eu am deschis poarta pentru alți români. Eu am fost ăla care a venit și a dat cu capul în zid. Dacă în Ungaria (n.r. - la Mondialul de box pentru amatori din 1997) spuneam că nu vreau, nu mai existau poveștile astea despre boxul românesc profesionist.
- Ce s-a întâmplat în Ungaria?
- Acolo am semnat contractul. A venit Michel Yvon (n.r. - directorul Interbox) să mă ia deoparte. Eu am băgat federația la înaintare, dar cei din federație negociau pentru ei. Să ia ei bani, nu Doroftei. Mai târziu mi-au spus cei de la Interbox că ăștia din federație cereau pentru ei. „Dă-ne nouă că mai creștem boxeri!”.
- De la meciurile la profesioniști ai vrut regret?
- Am făcut o categorie mare. Am făcut o poveste care probabil e greu de închipuit pentru cineva. Sunt trei meciuri de titlu mondial la trei versiuni diferite. Alții iau câte o centură și se învârt pe aia. Îi aduce managerul adversari și îi face meciuri. Și așa își fac bani. Eu am fost aruncat: “Buf! Du-te colo, du-te dincolo!”. M-am dus unde au vrut ei, când au vrut ei, cu cine au vrut ei.
- Vrei să spui că nu ai avut o carieră protejată, construită…
- Nu m-au protejat niciodată. În al treilea meci m-au aruncat în America. Am luptat cu unul care avea 9 meciuri din care 8 câștigate prin knock-out. Eu aveam două meciuri. Un negru înalt, un stângaci, cu un cap mai înalt. Omul trebuia să mă omoare. Mi-a ajutat Dumnezeu și am câștigat cu dorință.
Tot ce am pregătit pentru primul meci cu Raul Balbi a fost greșit. Antrenorul m-a pregătit că vine cu stângi. M-a spart tot. Dar n-am făcut un pas înapoi, n-am îngenuncheat. M-am dus peste el. Am greșit tactic în primele reprize la primul meci. La al doilea, am știut ce am de făcut. N-a mai făcut nimic în România
- Leonard Doroftei
Leonard Doroftei: „Aș vrea să stau pe bordură, să scuip semințe”
În octombrie 2003, Doroftei nu a reușit să atingă greutatea admisă pentru categorie înaintea meciului cu Manuel Calist, de la București, și a pierdut centura WBA fără luptă. Episodul încă doare.
„Mi-au zis (n.r.- cei de la Interbox) aici, la Montreal. „Leonard, ținând cont că tu nu te recuperezi bine după cântar și nu ai forță să dai knock-outuri, am decis să-ți facem un program de alimentație”. M-au pus, am mâncat. Aici, în Canada, a mers. La jumătate de oră de alergat, dădeam jos un kilogram și jumătate. Dar am venit la București, era octombrie. De la hotelul lui Mitică Dragomir până în Ștefan cel Mare și înapoi dădeam jos doar 400 de grame.
Era frig, era ploaie, eram printre mașini și nu mai transpiram. Mă duceam să mă antrenez la săli în care era mai frig decât afară. N-am putut să transpir și să țin ritmul. M-am panicat și nu am mai mâncat. Trei zile nu am mâncat nimic. Doar frunze de salată. Nu e normal. N-a fost vina lor, a fost vina mea. Le-am spus: „Nu mi-e bine!”. Ei ziceau: „Nu, Leonard, ești în grafic!”. Dar psihic eu căzusem. Ei, stafful, erau la plimbare, eu eram singur în cameră. Cum ieșeam din hotel trebuia să dau interviuri. Ne opream la radio, numai așa a fost. Era atenția mare, eram sleit”.
Doroftei oftează. Spune că și-ar fi dorit să nu aibă parte de faima care s-a transformat într-o povară: „E grea lumea asta. Să fii atent la orice, să fii un exemplu. Cel mai rău era să mergi pe stradă, să nu poți sta normal. Să se uite tot timpul lumea la tine. O poză. Trebuia tot timpul să fii atent la cum ești îmbrăcat, cum stai. Și când ești un copil plecat de jos ai vrea să stai pe bordură, să scuipi semințe. Asta aș face și acum. Aș sta pe jos să mănânc semințe. De floare. Îmi place să sparg la semințe, mamă, mamă!”.
După două ore de povești, campionul mondial de la începutul mileniului revine la tema care-l macină: „Ăsta nu e locul nostru. Nu mă simt că aparțin. Am venit, m-am regăsit, acum e timpul să iau o decizie. Dacă mă întorc acasă, mă întorc mult mai hotărât pentru că vin cu o temă. Când m-am întors prima dată, nu am avut un proiect.
- Până când o să o tot iei de la zero? Dacă te întorci în țară și te plictisești?
- Aia e…O să mă duc la psiholog. La psihiatru. (râde) Dacă nu m-or duce copiii între timp.
Sunt ok la cap. Mi-am făcut controale la București. Râdea doctorul: „Ia uite ce țeastă groasă ai! De aia nu te-au afectat loviturile alea!”. Nu au găsit probleme. Mi-a zis: „Dacă nu știam că ai făcut box poate îmi făceam griji, dar așa nu e nicio problemă”
- Leonard Doroftei
{{text}}