Minune, termen de garanţie

Adică turneul final e un fel de tabără de vară, o vacanţă în grup?

Selecţionerul e un tip sobru, adesea încruntat. Fotbalul a ajuns o activitate prea serioasă, iar Iordănescu Jr. a devenit cineva. A făcut ceea ce unii cred că e un soi de minune. Ar trebui să zâmbească. Măcar un pic. Aiurea, e şi mai întunecat. Ce naiba are?

Are că n-are. Nu mai are echipa cu care s-a calificat. Marcatorii meciurilor decisive fie fac tuşa – Hagi, Puşcaş – fie joacă într-un campionat distractiv – Alibec. Mulţi dintre titularii victoriilor cu Israel şi Elveţia au probleme de a se impune la echipele lor, par mereu că merg pe un fir subţire, când de o parte, când de alta a liniei dispre băncile de rezerve. 

Cei care au statut de titulari se bat la retrogradare în Serie B sau în Turcia. Sau joacă în Superligă, ceea ce nu ne dă dreptul la super speranţe la nivel internaţional. Dovada vine din cupele europene. Adică ălea în care nu suntem.

Filme de Serie B

Există excepţii, da. Man e marea surpriză plăcută. Marchează şi pasează de parcă e posedat. El şi Mihăilă defilează cu Parma spre Serie A, minunat. Cu ei miza e să nu mai fie bombele cu ceas ale accidentărilor. Par fragili. Ca toţi copiii prea mult legănaţi. 

Dar poate că anii de luptă acolo i-au schimbat. Până la urmă evoluţia în carieră nu poate fi certificată doar de cantitatea de piele acoperită de tatuaje.

Deranjamente

Şi-apoi vin marile întrebări. Drăguşin. Moldovan. E un entuziasm nebun de când cu transferurile lor la Tottenham şi Atletico. O frenezie a laudelor. Un marş al vorbelor către Nirvana fotbalului. 

Ideea că ar trebui să aşteptăm un pic şi apoi să ne dăm pe spate e privită precum elucubraţia unui deranjat mintal. Şi totuşi Iordănescu e sumbru, îngrijorat. El, spre deosebire de noi, n-are nevoie de vorbe, ci de fapte. Şi la fapte, nenică, avem o întreagă şcoală a driblingului ! Suntem Messi la fentat realitatea.

Un paradox

Problema e că încurcăm mere cu pere. Bucuria pentru transferul lui Horaţiu Moldovan, de exemplul, i se aplică doar lui însuşi. Lui, contului şi familiei lui. Nu României. Nu Rapidului, care a vândut pe cel mai mic preţ un titular de naţională calificată. 

Pentru selecţioner e chiar o tristeţe. Pe care, fireşte, n-o va recunoaşte. El pierde, potenţial, omul pe care îşi baza întregul concept câştigător, acela al unei echipe greu de bătut. Dar nu, noi ne bucurăm. Ce paradox! Ne bucurăm că pierdem omul providenţial al unei performanţe rare. Bravos, naţiune!

Construcţii în nori

Delirul continuă. Avem atât de puţini oameni în lumea bună a fotbalului că ne construim ideea că Ange radios de la Spurs schimbă sistemul pentru Drăguşin. Umbra gândului că s-ar putea, în ciuda realei valori a fundaşului, să nu joace pe cât ne-am dori nu ne vizitează. 

Pare că am trecut pe halucinogene. Totul va fi roz. Şi dacă nu va fi, de cât de sus vom cădea? Bine, suntem obişnuiţi. Trecem repede la altceva şi nu învăţăm nimic.

Urbi et orbii

Doar că Iordănescu nu-şi permite să se iluzioneze. În plin ger a stat minute bune cu reporterii la întoarcerea din Spania pentru a transmite un mesaj clar, chiar dacă învăluit în cuverturi de laude şi declaraţii de dragoste: cine nu joacă la club nu vine nici la Euro. Ei, aş!, au reacţionat unii. 

Nu-şi permite să nu-i ia pe cei care au dus echipa acolo. Acest gen de raţionament mi s-a părut mereu hazliu. Adică turneul final e un fel de tabără de vară, o vacanţă în grup. Indiferent ce face oricine după calificare, e musai să fie acolo, chiar cu riscul de a ne face de râs, cum s-a mai întâmplat. 

Tocmai că s-a întâmplat cu tatăl selecţionerului pe când era el selecţioner. Iordănescu Sr. şi-a avertizat fiul despre tentaţia de a merge pe mâna sufleţelului. Edi pare că a înţeles. Acum e de văzut dacă îşi va pune faptele lângă vorbe.

Cică a fost o mică minune nu doar că ne-am calificat, ci şi cum am făcut-o. Primul loc, fără înfrângere, puţine goluri luate. Minunea asta însă e pe cale să expire. Eu zic să ne bazăm de acum pe peştişorul de aur.