Să mori alergând

Înainte de maratonul 300, mai exact la al 293-lea din viață, inima lui Ilie Roșu s-a oprit definitiv, după 12.000 de kilometri alergați

L-am avut de foarte multe ori invitat la radio pe Ilie Roșu, un fost colonel în rezervă, cunoscut de întreagă comunitate a alergătorilor din România. Era știut faptul că alerga tot timpul cu tricolorul și țin minte că-mi spunea că nu îi este teamă că inima i s-ar putea opri într-o zi, nici că picioarele lui vor ceda, ci mâinile bătătorite. 

„Nu știu ce să fac cu palmele, gândiți-vă că țin 42 de kilometri cel puțin 2 steaguri și uitați-vă, am încercat toate mănușile, toate posibilitățile, dar palmele astea nu-și mai revin”, erau cuvintele lui Ilie Roșu.

Să împingi limitele, dar până când?

Pe Ilie Roșu, orice maratonist, orice om simplu care a încercat să simtă pe propria piele ce înseamnă să alergi până nu-ți mai poți opri picioarele, îl cunoștea. Era atât de implicat în mișcarea maratonistă, încât îl cunoșteau și străinii, pentru că steagul României era peste tot, 42 de kilometri și 195 de metri parcurși de fiecare dată, fără opriri, fără ocolișuri, fără trișat. Așa știai că Ilie Roșu este la maraton, pentru că drapelul nu lipsea niciodată din recuzita sa.

Oricât ai fi încercat să-i explici cât de greu este un maraton, după vreo 70-80 alergate, Ilie Roșu spunea că pentru el e o plimbare mai lungă, în pași veseli. Alergătorii împing și împing și împing pentru că, la naiba, văd că funcționează, că rareori corpul le dă semne de oboseală. 

Ei împing uneori pentru că încearcă să treacă la un alt nivel de realizare, încercând să spargă „zidul” care îi desparte de locul în care doresc să fie. Ei forțează uneori pentru că a admite că nu pot înseamnă a-și pune în pericol poziția de maratonist celebru. Nu poți practica niciun sport fără a avea în fața ta un obiectiv, chiar și la nivel de amator, chiar și atunci când spui că e doar plăcere, tot timpul îți impui ceva. 

Nu alergi doar pentru că nu ai ce face sau pentru că te-ai plictisit de viața monotonă, o faci pentru un obiectiv. Mă tot întreb dacă Ilie Roșu s-ar fi oprit după 300 de maratoane. 

Mai avea 7, însă la al 293-lea s-a prăbușit, fix la Maratonul Unirii, unde se implicase total, ca organizator, ca omul bun la toate, în condițiile unui patriotism de neînțeles de mulți dintre noi. Să mori alergând este, probabil, limita pe care nici măcar inconștient nu ți-o impui...

Cât de greu e un maraton...

Am alergat 3 maratoane, 4 semimaratoane și 12-13 crosuri, am și astăzi acele medalii, dar nu am simțit niciodată o mândrie. Așa i-am cunoscut pe toți din comunitatea maratoniștilor, sunt și mulți jurnaliști, mă gândesc la o listă scurtă, Emilian Isăilă, care a dat puterea exemplului în redacția Adevărul, apoi Amir Kiarash, Adrian Țone, Andreea Archip, Sorin Ion, Cezar Romaniuc și mulți alții, colegi de breaslă care au încercat să-și împingă limitele. Dacă e greu? E al dracului de greu! 

Mie mi s-a părut infernal. După 30 de kilometri, nu te mai poți opri, nici dacă vrei. Simți cum picioarele aleargă singure, ba chiar e dureros să vrei să te oprești, dacă nu te hidratezi ca la carte, riști să termini “benzina”, apar crampe musculare, ți se blochează mușchii, să nu mai vorbesc de recuperarea de după maraton. 

Tot timpul vei simți greață și disconfort, dureri de cap și crampe musculare, și nu au nimic de-a face cu cunoștințele medicale sau cu progresele vaste în tehnica de antrenament. Pe timpuri, un antrenor de maraton te punea să alergi 3 ore fără pauze de apă și spunea că dacă reziști, atunci ești pregătit. 

La un moment dat, nu este vorba despre nimic din toate astea și nimeni nu o știe mai bine decât oamenii care sunt implicați în asta, cei care găsesc un mod de viață, dar mai ales cei care au experimentat măcar o dată în viață.

Eu, de exemplu, tot timpul, slăbeam câte 8-9 kilograme după un maraton, și-mi reveneam complet abia după 4-5 zile, iar după ce mi-am terminat meniscurile, am spus stop și mi-am dat seama că nu e pentru oricine! Și ne uităm puțin la cifrele lui Ilie Roșu, 293 de maratoane, peste 12.000 de kilometri alergați. 

Imaginați-vă că Transsiberianul pleacă din Sankt Petersburg, apoi trece prin Moscova, Celeabinsk, Omsk, Novosibirsk, Irkutsk, Cita, Blagoveșcensk, Habarovsk și se termină la Vladivostok. Are o lungime de 9.288 km și trece prin 8 fusuri orare, iar Ilie Roșu a alergat distanța aceasta și încă o treime la întoarcerea spre Sankt Petersburg, iar inima i-a zis că a fost suficient. 

Să mori alergând... dragă Ilie, limita asta nu cred că ți-ai impus-o niciodată, dar pentru sportul ăsta, tu ai făcut mai mult decât 5 federații de atletism la un loc, ai purtat steagul României în toată lumea și ai arătat că se poate muri din dragoste pentru cea mai mare pasiune!