Timp de 10 ani, din 1990 și până în 2000, România a învățat să se bucure ca-n Argentina sau Brazilia și asta datorită unui fotbalist pe care l-a amintit Maradona.
Toți cei care l-au văzut pe Gică Hagi cum desena pe terenul de fotbal se consideră și azi fericiți din punctul de vedere al fanului sportului rege, al omului care a crezut că România poate să spere mai sus de niște simple preliminarii.
Până la apariția lui Hagi, scriitorii și gazetarii s-au întrebat mai bine de 20 de ani de ce nu a jucat Dobrin la Mondialul de la Guadalajara. Trăiam din mize mici, sincer, echipa națională era doar o frustrare a unor necalificări, iar de cele mai multe ori îi înjuram pe arbitri și ne consideram o țară prea mică, prea închisă, prea estică, prea copleșită de sărăcie.
Maradona din Carpați...
Până la Mondialul din 1990, Hagi scutura deja vinclurile din Divizia A, țin minte și acum un Steaua – Dinamo 2-2, când Bogdan Stelea a făcut o fandare scurtă, dar i s-a tăiat respirația după un stâng care a trimis o minge direct în vinclu. Vreo 4-5 zile, la copii și la juniori, toți încercam să dăm ca Hagi. N-a reușit niciunul.
În nopțile magice ale Mondialului Italian, Notti magiche, cum cântau Gianna Nannini și Edoardo Bennato, noi am învățat că Hagi e la fel de bun ca Maradona, dar n-am spus-o noi, nici presa noastră, eliberată de comunism, ci toată lumea cu vedere edulcorată, noi aveam încă televizoare alb-negru. Din acele momente, de la Hagi s-a așteptat totul, cum spune și Ioan Chirilă în cartea “Lucescu”. Hagi era la Brescia și îi spunea lui Lucescu: „Tabela o schimbă tot stângul ăsta!”.
La Mondialul din Statele Unite ale Americii, Maradona și Pele au vorbit despre Hagi atât de mult încât astăzi, dacă ajungi în Vanuatu sau Aruba, localnicii te întreabă despre Gică Hagi. Atât de mare a fost Hagi!
Acest text este mai mult pentru cei care nu l-au văzut pe Hagi cum crea artă cu mingea la picior, ca să înțelegeți de ce părinții voștri sau bunicii voștri sunt atât de pretențioși că nu mai avem fotbal, este tocmai pentru că Hagi ne-a făcut să sperăm. Fără Hagi nu exista nicio Generație de Aur, nicio calificare, niciun sfert de finală de Cupă Mondială, ne-am fi complăcut în aceleași necalificări frustrante. Pentru că Hagi avea un stâng magic, un stâng extraordinar, care l-a pus în categoria LEGENDE, la Real Madrid și Barcelona.
Cum l-a nenorocit presa pe Toshack
Cotidianul spaniol „abc”, care se autointitulează „ultimas noticias de España y el mundo hoy”, are o arhivă impresionantă, disponibilă tuturor abonaților. În 1990, după transferul la Real Madrid, s-a făcut o analiză uriașă în presa spaniolă legată de evoluțiile lui Gică pe „Bernabeu”. De ce nu joacă Hagi atât de bine? S-a găsit imediat vinovatul, era galezul John Toshack, care-l juca mijlocaș în banda stângă.
Realul l-a dat afară pe Toshack pentru că nu știa să empatizeze cu vedetele, iar cu Di Stefano și Antici, stângul “Regelui” a renăscut, un hat-trick senzațional cu Bilbao, iar golul cu Osasuna, de la 50 de metri, este și azi în reluare pe orice promo despre legendele din La Liga. Presa madrilenă l-a călcat în picioare pe Toshack, nu l-a iertat niciodată, ba chiar și la revenirea sa în 1999 ca antrenor, unii jurnaliști îi aminteau că și-a bătut joc de Hagi. Atât de mare a fost Hagi.
Un stâng cum n-am mai văzut...
Oricât ar încerca să-l imite elevii săi, fiul său, viitoarele generații de fotbaliști, trebuie să înțeleagă că acel stâng era magic, botezat cu o apă specială din Marea Neagră, hărăzit să-i facă pe români să spere că se poate mai mult decât o victorie chinuită, cu 1-0, pe sistemul „Pârjolim gazonul și inundăm iarba”. Pentru că lui Hagi nu-i spunem “La mulți ani!” pentru că îmbătrânește, îi spunem “Mulțumim că vă putem spune La Mulți Ani!”.
{{text}}