Marele caiacist a fost „celălalt aur” al României la Jocurile Olimpice ale triumfului Nadiei, Montreal 1976
S-a stins discret, acum două zile, Vasile Dîba (scris corect cu "î", nu cu "â") și au urmat niște comunicate decente, obligatorii la dispariția unui campion olimpic, semnate de federația de resort, de Comitetul Olimpic și de clubul Dinamo, pentru care dispărutul vâslise o viață întreagă.
Redacțiile și portalurile au preluat rândurile acelea, făcându-și datoria de informare a publicului, dar rămânând datoare cu povești despre sportivul blond care ar fi împlinit în iulie 70 de ani. Și care le-ar fi meritat.
O carieră extraordinară
Chiar în zilele în care împlinea 22 de ani, în acel iulie 1976, lipoveanul Vasile devenea campion olimpic la Montreal, în proba de caiac simplu 500 de metri. Tot în orașul canadian a obținut bronzul la 1000 de metri.
Patru ani mai târziu, la Moscova, n-a mai atins cea mai înaltă treaptă a podiumului (au făcut-o însă Ivan Patzaichin și Toma Simionov la canoe), dar a obținut un argint și un bronz. Printre aceste reușite olimpice se strecoară titluri mondiale obținute între 1974 și 1978. Cinci la număr! Ca să ne facem o imagine cam ce fel de sportiv a fost Vasile Dîba.
Idolii acelor ani
În anii aceia, șaptezeci și ceva, toate fetițele se visau Nadia, se pieptănau la fel ca ea, la celebra fabrică din Arad s-au fabricat zeci de mii de păpuși care se doreau o replică de plastic a marii sportive. Noi, băieții, nu puteam să fim Nadia, eventual Dan Grecu, dar era foarte greu să faci "gigantica" la inele.
Ne visam ba Dobrin, ba Dudu, ba Balaci, ba Dinu când alergam după mingea "de 35", ne închipuiam că suntem Gațu pe terenul de handbal sau Cornel Penu când stăteam în poartă. Eram Costel Cernat când învățam să aruncăm la coș sau Mircea Tutovan (și el dispărut luna trecută) pe terenul de volei. Și, firește, Năstase, când pășeam pe zgura de tenis.
Când mergeam cu părinții în parc și ne dădeam cu barca, luam vâslele și ne închipuiam că suntem Vasile Dîba.
Într-un sat de pescari lipoveni
Vasile era și băiat frumos, un fel de Apollo în barcă, blond, cu ochii albaștri precum casele din Jurilovca sa natală. Sat de ruși lipoveni (la intrare, tabla e bilingvă), de unde au plecat mulți "barcagii" olimpici. Petre Ceapura, de exemplu.
Pe vremea aceea, când am fost în prima excursie în Deltă, am vrut să vizităm nu numai Mila 23 a lui Patzaichin, ci și Jurilovca lui Vasile Dîba. Care nu e în Delta propriu-zisă, ci la marginea ei, la Golovița.
Acum de-acolo se ajunge cu bărci rapide, de fițe, la Gura Portiței. Atunci te luau lipovenii cu barca și te plimbau pe canale, îți ziceau să te dai cu rachiu de-al lor, să nu te piște țânțarii. Ei, cu pielea tăbăcită, dădeau acelui lichid cu totul altă întrebuințare.
Dacă era manelist...
Acestea sunt povești de demult, din anii în care copiii aveau de unde să-și aleagă idolii. Astăzi, moartea unui mare campion olimpic (ce-i drept, cu o existență discretă în ultimii ani) e în cel mai bun caz subiect de-o știre de patru rânduri, preluată de toată lumea, în sistem copy-paste. Societatea are alte preocupări, se pare că nu mai e nevoie nici de idoli, sau măcar nu din zona sportului.
Dacă părăsea această lume vreun manelist (fără nimic peiorativ la adresa genului, ci doar constatativ), bubuia mediul online. Vasile Dîba pleacă discret și probabil că va fi pomenit în veci doar acolo la el, la Jurilovca, în împărăția apelor. În fond, au trecut 48 de ani de la marea sa performanță, iar generațiile actuale nu se simt cu nimic datoare să afle ce-a fost înaintea lor.
{{text}}