Se pierde frumusețea sportului? Ce lucruri au început să lipsească în tenis sau fotbal

Reverul cu o singură mână dispare din tenis și acest lucru lipsește competiția de una dintre marile ei componente estetice. În analiza pentru GSP a 6 experți români, inclusiv Andrei Pavel și Victor Hănescu, apare recurent un detaliu: dispariția frumosului în sport. Dar e neapărată nevoie de așa ceva?

Reverul cu o singură mână are o doză de armonie obiectivă. Dacă rotirea brațului „înarmat” cu o rachetă aduce cu o mișcare sofisticată de dans, backhandul cu două mâini accentuează mai degrabă forța, unghiurile, dinamismul. Și nimic nu e neapărat greșit în asta, ci doar ... altfel.

Lovitura lui Stanislas Wawrinka poate câștiga un concurs artistic, în timp ce aceeași procedură, dar cu două mâini, a lui Djokovic, este doar eficientă. Eficiența, această obsesie a vremurilor noastre. Un cititor GSP a sesizat-o impecabil într-un comentariu la articolul menționat:

Din păcate, nu prea se mai urmărește impresia artistică a performerilor, se caută eficiența maximă, obținută cât mai rapid și cât mai ușor posibil. Dar cine urmărește tenisul cu siguranță nu o face doar pentru a vedea eficiența jucătorilor implicați. Iar realitatea e că foarte multor jucători le lipsește eleganța în joc, ceea ce nu va crește nivelul de audiență.

Duce oare pretenția galopantă pentru rezultate la distorsionarea felului în care se obțin acele rezultate? De ce nu ar face-o? Funcționalitatea a „demolat” bunul-gust în arhitectură, convenționalitatea industrială a banalizat spațiul public. Autenticitatea și frumusețea s-au pierdut printre cioburi. Deci de ce nu s-ar întâmpla și în sport?

Nici fotbalul nu e scutit, spune Scaloni

Din ce în ce mai mult, partea artistică a sportului se încovoaie sub presiunea performanței atletice și financiare. Selecționerul Argentinei, Lionel Scaloni, a răbufnit recent într-un interviu citat de Marca, după ce a dat o tură prin centrele de juniori din lume:

Am început să pierdem esența fotbalului! Copiii mei joacă în Spania și sunt copleșiți de informații. Primesc mingea, apoi li se dictează cum să ducă acțiunea mai departe. Avem tot mai puțini dribleri. Cum au intrat în posesie, cum li se strigă de pe margine să paseze! Vom pierde toată frumusețea fotbalului!

Din nou această expresie: frumusețea sportului. Această pretenție a îndrăgostitului pentru o calitate necuantificabilă. În cazul lui Scaloni, fotbalul pare că nu mai are timp să își seducă privitorul, în goana lui continuă spre recorduri. Practic, aceeași eficacitate, mascată în „trasee și automatisme”.

La o privire superficială, Scaloni pare că are dreptate. Numărul celor care driblează - și care o fac remarcabil - a scăzut dramatic în ultimii ani. Într-un fel, și structura fizică a fotbaliștilor s-a schimbat, adaptându-se la un stil de joc mai degrabă eficace, decât înflorat. Nimeni nu mai are răbdare să țină de minge, totul trebuie să aibă scop, rezultat palpabil, să fie în viteză și forță.

Jucători masivi, care acoperă 15 kilometri pe meci, adevărate uzine de performanțe, deoarece lupta echipelor a devenit, mai mult sau mai puțin, o luptă a sponsorilor-giganți. Accentul este primordial pe scop, nu pe mijloace.

Când s-a produs schimbarea, totuși?

În fiecare sport, frumusețea e definită altfel și e greu de explicat cu precizie. Tenisul are anumite lovituri de-a lungul timpului, poate voleul lui Roger Federer sau „dreapta” lui Rafael Nadal, fotbalul glorifică atingerea și viziunea, de la eleganța dezinteresată a lui Zidane și până la driblingurile rapide ale brazilianului Ronaldo.

Într-un fel, fiecare dintre numele de mai sus a individualizat ceva, prin atingere și creativitate, s-a asigurat că rezultatele au venit, dar printr-o metodă proprie.

Marii sportivi nu au fost sistematizați, au cucerit tribunele prin faptele lor pestrițe, prin felul diferit de a aborda lucrurile făcute de înaintașii lor. Au avut libertatea asta. Optimizarea, ca pe linia de producție de autovehicule Ford, a fost adiacentă, nu centrală.

O fi nostalgie, dar mi se pare că personalitatea sportivilor era mai pregnantă în trecut. Faptul că fiecare era obligat să dialogheze cu tribuna în principal prin practicarea sportului, că nu avea acces non-stop la fani prin perdele de fum pe contul de Instagram sau TikTok, asigura calitatea și estetica produsului. Recuzita sportivului era pe teren, nu în poze cu noul Ferrari și noul ceas încastrat cu diamante.

Banii foarte mulți au distorsionat fenomenul. Fotbaliștii, tenismenii, sportivii în general trebuie să genereze titluri pentru echipele-brand, iar competitivitatea lor nu își mai permite să satisfacă mofturile privitorilor.

Frumusețea sportului cade pradă unor indicatori preciși, în hățișul matematic al bugetelor și parametrilor fizici. Relația de iubire cu tribuna s-a mutat într-o cursă pentru imagine bună. Care nu este deloc același lucru.

Subiectul este vast și important, iar eu nu am zgâriat nici măcar suprafața. Voi ce spuneți? Și-a pierdut sportul zilelor noastre din frumusețe?