Dacă ar fi câștigat acest meci cu Paula Badosa, cel al revenirii după 19 luni de zbatere emoțională, Simona Halep ar fi putut, într-un gest de eliberare, să spună: Asta a fost, mulțumesc, nu mai e nimic de demonstrat! Nu ar fi fost însă ceva congruent cu caracterul ei, revelat în toate fațetele de-a lungul ultimilor ani.
Și poate nici nu e vorba despre a demonstra ceva cuiva anume sau unei lumi întregi. E doar senzația că mai ai lucruri de arătat în domeniul în care ai fost cea mai bună, ai câștigat trofee mari, ai luptat și ai revenit de atâtea ori de pe marginea eșecului.
Acest meci al revenirii, la care a aderat repede pentru că și-a dorit să fie repede înapoi pe terenuri, să absoarbă mintal timpul furat, nu este, mi se pare, pierdut decât pe tabela de scor.
De-a lungul lui, Simona Halep a strâns mici victorii. Victoria primului game. A primului schimb de mingi lung adjudecat ca pe vremuri, alergând și contrând inteligent. A primului as. A primului break. A primului set. Victoria de a descoperi – nu e totuși o surpriză – că se strânge iar o peluză tricoloră care e alături de ea la Miami sau oriunde în lume.
E un punct bun de pornire. Mai bun decât îl exprimau chiar temerile și rezerva protagonistei, care știa mai clar decât restul lumii în ce stadiu fizic și moral se află. Ce urmează e altă construcție.
Dar peste toate, nimic nu poate bate zâmbetul acela adresat suporterilor, în primele secunde în care s-a așezat pe linia din spate a terenului, la începutul partidei, și care arată cât de mult i-a lipsit să fie acolo. Și cât de mult a lipsit ea tenisului.
{{text}}