În 2006, în timpul unui meci de pregătire, la doar 20 de ani, rugbystul George Baltă a suferit un grav accident pe teren și a rămas paralizat de la gât în jos. Astăzi, după 18 ani de muncă și de mii de ore de recuperare, sportivul își mișcă mâinile, dar se deplasează într-un scaun cu rotile.
- Emisiunea „Prietenii lui Ovidiu” poate fi urmărită pe site-ul www.GSP.ro, pe pagina de Facebook a Gazetei (link AICI), pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici), în format podcast pe principalele platforme de distribuție a podcasturilor: Apple Podcast și Spotify.
- George, au fost oameni care erau în jurul tău, dar după accident au dispărut?
- Au fost prieteni, colegi care s-au îndepărtat și din cauza mea. Accidentul m-a făcut un om foarte rău și am început să resping pe toată lumea din jurul meu. Pentru că nu mai vedeam rostul de a sta cineva în jurul unei persoane ca mine. Fiind în scaun cu rotile și să-i văd pe toți că le era milă de mine...
- Ai preferat ca oamenii care sunt lângă tine să fie mereu pozitivi în ceea ce privește viitorul tău.
- Nu mi-a plăcut să fiu compătimit și-am început să resping. Mi-aduc aminte că veneau rude la mine în spital și-mi plângeau de milă. I-am spus mamei atunci că n-am nevoie de oamenii ăștia, să nu-i mai văd. Chiar dacă sunt rude, parte din familie, nu vreau oameni în jurul meu care să mă îngroape! Nu vreau! N-am nevoie.
- Ai gândit așa cum trebuia...
- Aveam nevoie de oameni puternici, cu care să pot merge mai departe. Asta am încercat, să mă înconjor de oameni puternici. Dacă mă uit în urmă cred că rugbyul m-a învățat să fiu puternic. M-a învățat să ies cu capul sus chiar și atunci când aveam o înfrângere, iar atunci când câștigam să-mi respect adversarul. Asta fac zi de zi și stau drept.
- De 18 ani ai această problemă. Cum te privesc oamenii când te văd, cu milă?
- Se întâmplă să mergi prin parc, prin magazine, când le vezi fața. „Uite, săracul...”. Am înțeles în timp, cu ajutorul psihoterapeutului, că oamenii nu se uită cu ochi răi, dar privesc întrebător. „De ce așa tânăr într-un scaun cu rotile?”. „Oare pot să mă duc să-l ajut?”. Și la 30 de ani de la Revoluție, țara noastă nu este pregătită să vadă mai multe persoane cu dizabilități pe stradă. În general, oamenii sunt săritori.
- Surprinzător, poate pentru mulți dintre ei.
- Sunt oameni care sar să ajute, dar sunt și categoria aia... Care parchează pe locurile persoanelor cu dizabilități și n-au nicio problemă. Le atragi atenția că au făcut un lucru rău, dar te iau și la mișto. Sunt și oameni buni, care te ajută și te susțin dacă ai nevoie de ceva.
Oamenii să se bucure de viață, să trăiască fiecare zi cu zâmbetul pe buze. Mâine nu este promisă! Să facă din lumea asta mare terenul lor, cum îmi spune mie, kinetoterapeutul din film. Altfel o să-ți fie viața!
George Baltă, fost sportiv
{{text}}