La bal, prin spital

Putem să ne punem mâinile la ochi și să pretindem, în plină beznă, că afară e zi. Putem să ne păcălim. N-ar fi prima oară.

După meciul cu Columbia, 2-3 după 0-3, am tot auzit despre remarcați în echipa României. Adică, da, sigur, 75 de minute au fost de groază, dar dacă mai dura un pic îi băteam, ha, ha!

Continuăm să ne agățăm de finaluri de meci ca un înecat de coada vaporului. Până la urmă, psihologic, e normal. Scăpaserăm din ceva urât de tot. Mai aveam puțin și deschideam șampania. Până la cele 4 schimbări de după minutul 67 ale columbienilor (și un pic după) am trăit un coșmar.

Am trăit Liga Națiunilor de acum 2 ani. Dăduserăm în marșarier. O luaserăm iar pe arătură. Înapoi la bunele obiceiuri. Pase aiurea, preluări de școala pregătitoare, comportament de cal sălbatic al mingii la picioarele băieților, priviri pierdute. Apropo, ne mai întrebăm de ce ajung ei prin campionate periferice sau nu joacă la echipele din Vest?

Prin fața ochilor ne-a fâlfâit trecutul greu, ca atunci când visezi că încă mai ai examene de dat sau că te opresează un șef de care ai scăpat demult. Fotbalul ne pedepsea. Din nou. Dar noi, nu, stai să vezi, știi că e bine, gata, ne-am prins, știm cum stă treaba, știm ce avem de făcut, uite ce frumos au reînviat băieții!, ca atunci cu Elveția, să ducem la OSIM finalurile de meci!, hai că o să fie bine, doar câteva ajustări, pe ici, pe colo. O să fie bine. Și la vară cald. Serios?

Găina din coteț

Concluzia e simplă. Trebuie să renunțăm la a vrea să jucăm fotbal. Nu știm, nu putem. Cel puțin nu deocamdată. Nu avem asemenea abilități pentru că nu le-am pregătit.

Dacă vreți să știți de ce nu jucăm fotbal, mergeți pe la școlile de fotbal și făcut bani. Doar că e ca în bancul cu școala de dans și bune maniere. Cucu fotbal, doar făcut bani. Nu, la noi dacă e să fie ceva, e cu munca de jos, cu săpatul de șanțuri, cu furat găina din coteț când stăpânii nu-s atenți.

Fiecare cu talentul lui, vorba lui Adrian Minune. Noi, cu minunile. Minunea de pe Rose Bowl, minunea de la Lucerna, cvasiminunea de pe Metropolitano. Suntem un popor iubit de sus și dezorganizat de jos.

Dar minunile astea vin, dacă vin, pe fondul unui joc de o justețe impecabilă, fără falii, fără artisticăreli, fără a vrea să driblezi încercând să treci prin adversar sperând că acesta se va volatiliza la momentul oportun, fără aruncat în atac dacă oponentul nu se cheamă Andorra. Poate asta ne-a derutat.

Columbia are aceleași culori ca Andorra. Și ca România. Ajungi să nu mai știi cine e cine. De neiertat. Noi nu putem avea fantezii. La noi e cu cazemata, cu înduratul, cu așteptat să se plictisească adversarul sau să obosească, sau să facă o greșeală, sau să facă schimbări. Și atunci, bang! Bang, bang! Noapte bună!

Valoarea și valorile

Noi, dacă atacăm, pățim ca la începutul cu Columbia, când Răzvan Marin a luat un cartonaș galben la 70 de metri de poarta lui Moldovan din disperare. Era abia minutul 10. Atacul presupune aplicarea imediat ce s-a pierdut mingea a unui plan B care să oprească o contraofensivă letală.

E faza critică în care o echipă trebuie să se reorganizeze rapid (tranziție negativă, zic specialiștii). Or, la columbieni mai mult decât calitățile ofensive m-au impresionat presingul și agresivitatea departe de poarta lor. Nouă nu ne iese asta decât rar. Bine, la Madrid nu ne-a ieșit nici cu apărarea organizată, dar asta se lucrează, poate fi ameliorată. Pe când cealaltă ține de valoare și de valori.

Acelea care le-au fost implementate altora prin exercițiu și prin educație. Fotbalul de azi e un imens purgatoriu, o sită fină rău, iar cei care sunt buni și foarte buni nu ajung la acest statut decât după multe vămi.

Noi nu le mai trecem pentru că nu suntem pregătiți de astfel de exemene. De aia Edi schița un zâmbet, ba chiar a făcut și o glumă la final. Știa ce obuz i-a trecut pe la ureche.

Na, beleaua!

Iar glosatul cu îngrășatul porcului în ajun, las’ că scot băieții din joben pe final care să răscumpere toată chinuiala de meci, povestea cu urma scapă turma s-ar putea să nu mai funcționeze, de câte ori să meargă ulciorul ăsta la apă, cum ar putea să nu se prindă de acum adversarele și să nu mai facă greșelile elvețienilor și columbienilor?

În plus, atenție!, prima întâlnire la Euro e cu Ucraina care s-a specializat și ea tot pe asta. Cu Bosnia și Islanda s-a calificat de fiecare dată în ultimele minute. A avut ceva noroc, dar la o adică scoate un fotbal care te poate sfărâma când ți-e lumea mai dragă.

La Euro, noi suntem a patra echipă în orice ierarhie de dinaintea startului și așa trebuie să ne comportăm. Fotbalistic, marți am primit o lecție clară despre cât de departe suntem de elită. Și suntem și sub echipe chiar mai slab cotate decât Columbia. 

Groapa cea adâncă

Știu că mulți am cerut de-a lungul timpului să jucăm și noi ceva fotbal. N-am zis ca Brazilia, dar am vrut să nu ne amputăm șansa de a scoate ceva bun dintr-un meci și asta nu se poate numai stând cu fundu'-n poartă. Nu asta e ideea. Ideea e să nu ne credem ceea ce nu suntem. Și nu suntem multe.

Dezordinea sinucigașă din meciul cu Columbia trebuie îngropată adânc, ca un deșeu atomic, într-un sarcofag de plumb. Vom avea o oarecare șansă la Euro doar cu o disciplină spartană și o umilință japoneză. Și cu dă, Doamne! O, da! Căci fără asta ce-ar fi fost istoria fotbalului românesc?